Meseria de florăreasă a îmbătrânit odată cu lumea, e veche de secole și încă aduce pâinea pe masa celor care o practică. În România altor vremuri, florăresele erau femei sărace, cu bătătura plină de copii. Florile le ajutau să supraviețuiască.
Azi, s-au modernizat, nu mai umblă, de colo-colo, desculțe, tușind, târând coșul doldora de crizanteme, crini sau lalele, în căutarea unui vad mai bun. Au mașini de lux, vile și mulți bani.
Bunicile, stră-stră-bunicile lor, tot cu meseria asta și-au crescut copiii. Au făcut războaie, au rezistat epidemiilor, au simțit ploile-n piept și frigul în oase. Florile au rămas aceleași și atunci, și acum. Numai că se vând mai scump.
Puterea de a te face să cumperi
Afacerile cu flori sunt printre puținele „care merg” pe timp de criză și al căror traseu este bine definit indiferent de starea în care se găsește la un moment dat nația. La spitale, la ocazii diferite (și Slavă Domnului, avem destule) prin școli sau cimitire, florile sunt martorii tăcuți, care transmit mesajele noastre, de neexprimat prin cuvinte obișnuite. Cu o floare deschizi inima iubitei și cumperi bunăvoința unui medic sau patron posac, dar plătești și respectul datorat unei persoane dispărute. Mulată pe nevoia românului de a nu merge cu mâna goală într-o vizită, dar nici de a cheltui prea mult, Florăria te întâmpină ca un prieten de nădejde duminica la prânz sau la ceas de seară, când magazinele sunt închise.
Apariții colorate și parfumate, florăresele sunt nelipsite din peisajul cotidian. Viața lor curge lin printre petale. Acolo, în mijlocul snopilor de crizanteme proaspăt tăiate întâlnesc dragostea, unele dintre ele tot acolo își nasc copiii, printre crini și trandafiri.
În marea lor majoritate sunt țigănci. Cu fața smeadă, unele frumoase de pică, au în sângele lor iute, puterea de a te face să cumperi. Muncesc pe rupte, de dimineața până-n miez de noapte, de la vârste fragede, când alte copile încă se mai joacă cu păpușile.
Flori pentru Zavaidoc și Constantin Tănase
Tanti Mia are 76 de ani și a trăit toată viața printre frezii și lăcrămioare. A născut-o maică-sa în stradă, pe o mână de narcise. Acolo i-a venit sorocul. Odată a trecut-o un cuțit pe la șale, a dus mâna la pântec și-a țipat scurt: „haoleu, mor!” Era război, lumea murea, dar florile tot se vindeau.
Picase primăvara și Bucureștiul își pusese țoale noi, verzi, parcă nu voia să știe de nimic. „Ce vremuri grele, matale n-ai dă unde să știi, se aude glasul femeii dintr-un mănunchi de garoafe roșii. Pă mama tot în uliță a născut-o bunica, da’ dămult, în anu’ 1900. A cunoscut mulți oameni mari, actoru’ Constantin Tănase dă la ea cumpăra buchete dă crizanteme galbene, Zavaidoc cântărețu’, tot la ea venea. Și bunica mea, care dă fel era din Vâlcea, a vândut flori când a fost ales domnitoru’ Cuza, era colo la Mintropolie, pă deal. Arunca lumea cu trandafiri când trecea omu’ ăsta, care era ca un fel de rege. Și poporu` îl iubea.”
A vândut gladiole până i „s-a rupt apa”
Floricica lui Ghimici e mai tinerică, dar tot dintr-o dinastie de florărese face parte. Când avea șapte ani vindea lalele prin crâșme. Era frumușică foc și avea succes. Bunica și străbunica, tot cu asta s-au ocupat. „Suntem mai multe generații, zice femeia trecută de 50 de ani. Străbunica, Maria, a vândut flori pe vremea războiului. Îmi povestea mereu. Străbătea Bucureștiul cu coșul în mână, desculță și vindea trandafiri albi la boieri. Cucoanele erau gătite, parfumate și râdeau mereu, nu ca acu’, stau îmbufnate și îmbătrânesc prea repede. La bombardament ea era în stradă. Trebuia să vândă măcar un boboc de crin, ca să aibă ce le pune copiilor pe masă.”
De peste 30 de ani, Floricica vinde flori în același loc. Își amintește că pe soțul ei l-a cunoscut într-o dimineață de Paști. Îl privea pe sub gene. De cum a zărit-o, el n-a mai plecat. Până seara erau ca și căsătoriți. De atunci nu s-au mai despărțit. Au făcut cinci copii, trei fete și doi băieți, unul după celălalt. În flori i-a născut și pe ei. A vândut gladiole până i „s-a rupt apa” și a trebuit să nască. Toți sunt florari acum. Unii o ajută, alții au propria afacere. Cel mai mic urmaș e Elis, pe care bunică-sa tot florar vrea să-l facă. Ca să nu „strice” tradiția.
Pictată de un artist plastic interbelic
Se mai înjură între ele, se urăsc și se blesteamă pe limba lor. Pe vremuri, se mai păruiau în plină stradă, când își furau clienții între ele. Acum s-au emancipat. Există pentru fiecare un loc sub soare.
Bătrânele florărese, respectate și experimentate, vând în centru, la Romană, Universitate, Eroilor sau Piața Unirii. Muncesc pe rupte, unele dintre ele bolnave coapte, cu medicamentele în buzunar.
Baba Tincuța vinde flori de la 12 ani. Mama ei, o frumusețe! a fost tot florăreasă, bunica și străbunica la fel. Au ținut o tarabă de flori în Piața Obor, dar și-au dat seama că stând într-un loc câștigă mai puțin Așa că și-au mai schimbat vadul din când în când. „Noi suntem mai multe generații dă florărese, povestește femeia de 78 de ani. Mama mea lua Bucureștiu` la talpă, cu coșu` în mână și vindea trandafiri bulgărești la boieri și pân restaurante. Și când erea nemții lu` Hicler p-acilea, toți cumpăra dă la ea. Mama era șucară rău, blondă cu ochii verzi, nu neagră ca mine, io m-am izbit tatii, așa, caciorâtă! Un pictor mare a pictat-o în mai multe tablouri, da` nu știu să spui cum îl cheamă. Știu doar că era ovrei…” E posibil ca mama Tincuței să fi fost pictată de celebrul Lazăr Ghelman, artistul care a realizat foarte multe tablouri în care personajul principal a fost o florăreasă.
Baba Tincuța doarme doar patru ore pe noapte. La trei trebuie să fie în Piața Coșbuc ca să cumpere florile. Acolo e nebunie mare. Explozie de petale și de mirosuri. Vin camioanele încărcate vârf, cu toate soiurile de plante, de la trandafiri olandezi, jerbera, kale sau crizanteme, până la cele exotice, care sunt cele mai scumpe. E bătaie pe ele. Concurența e acerbă. „Dacă nu te bagi unde trebuie, dacă nu știi pă cine să șpăguiești, că și acilea, ca peste tot, banii rostuiește afacerea, rămâi cu buza umflată și cu cele mai nașpa flori, zice femeia. Mi s-a întâmplat și mie uneori să nu am ce cumpăra, că să înfige astea mai tinere care e mai obraznice.”
„Secretu` e lăsat cu blestem dă la mama”
Pentru ca viața florilor să țină cât mai mult timp, baba Tincuța utilizează diferite trucuri, unele păstrate în mare taină, ca o rețetă prețioasă ce nu se transmite decât pe patul de moarte. „Cu floarea tre să te porți delicat. Lumea ne înjură că punem prețuri mari, da mulți nu știe câtă muncă intră ca să ții o floare mai mult. Vă spui cum fac io, da` secretu` cel mai important e lăsat cu blestem dă la mama mea, n-am voie să-l zic decât înaintea morții și numai fetei mele. Acasă le bag în frigider, pă altele le opăresc la tulpină, le tai cozili numai în lung, pun zahăr sau o aspirină. Alea nepricepute, da` care vrea să înșele oamenii, rupe petalile ofilite dă la trandafirii înfloriți și îi vinde pă post dă boboci. Mai e unele care vinde flori rupte. Dă omu` o grămadă dă bani pă jerbera. Buchetu` e frumos legat cu funde și fundulițe, mai mare dragu`. Ajungi acasă și vezi că două dintre ele e rupte. Bagă ace de gămălie în cozi, da` în lungime, dă nici nu te prinzi, și pune staniol ca să ascunză defectu`.”
Dana Fodor Mateescu- 2007
