Maria…
Era într-o sâmbătă de toamnă, spre apus. Culorile din jur înnebuniseră, coborâseră din cer și făceau ce voiau printre oameni. Octombrie își răsfira pletele verzi și galbene și roșcate peste cimitir și morții lui. Mirosea a cafea de la automat, a lumânări și-a vanilie din colive. Nici frig, nici cald, taman bine de așteptat ceva…
Mi-a sărit în ochi de la bun început. Femeia în vârstă, cu o spumă de norișori albi în jurul chipului delicat, se odihnea pe o bancă. O jucărie cu poșetă și suflet, care a văzut multe la viața ei, mi-am zis. Zâmbea frumos în aerul mieriu. M-am uitat lung la ea, insistent chiar. Era îmbrăcată simplu, dar elegant, cu fustă, pantofi cu toc, pardesiu alb, poșetă, o ținută dreaptă, impecabilă.
Apoi a făcut un gest neașteptat, care m-a scuturat ca o mână de bărbat vânjos. Cu mișcări încete, grațioase și precise a scos din geantă o țigară subțire, a aprins-o cu bricheta și a tras un fum adânc. Apoi încă unul… Privea lumea din jur cu o îngăduință suverană, părea că știe un secret pe care doar mie ar putea să mi-l șoptească. N-am rezistat și, după ce am aprins lumânări la mormântul socrilor mei, m-am întors și am deschis un dialog. De fapt, Răzvan a fost cel care a abordat-o. Când a început să vorbească doamna, m-am trezit zâmbind. Limbajul curat, elegant, educat, – cuvintele aveau toate articolele hotărâte la ele – , îmi spunea că femeia din fața mea nu e chiar oricine: „Mă numesc Maria și, dacă am noroc, în curând voi împlini 80 de ani…, a ciripit ea veselă. Am venit să pun o lumânare, am aici o fină îngropată. Dar vremea este superbă și încerc să profit de soare, locuiesc aproape, pe la gară…”
Și, cirip-cirip, cirip-cirip, ducem discuția mai departe, spre tinerețile ei, vremuri splendide, când cucoanele Bucureștilor erau elegante, știau cum să-și poarte hainele, blănurile, pantofii cu toc, parfumurile, surâsul plin de mistere și uneori de păcate… Scoate o fotografie micuță din portofel și ne-o oferă timidă. O blondă cu figură de actriță de la Hollywood, își arată profilul prefect. Ea!
„Am fost frumoasă, daaa, dragii mei, am apărut pe coperta Revistei Flacăra. Era ceva pe vremea aceea să ajungi pe una dintre cele mai importante reviste din România! Ah! Sper că-mi amintesc bine anul… Lucram la Centrul de Librării, acela de pe Lipscani, la biroul financiar. Într-o zi, m-a abordat o fotoreporteră, țin minte cum se numea, asta nu am uitat: Elena Gherea. Și m-a pozat. Eram așa de mândră! Le-am dus revista și socrilor mei, în provincie. De ciudă sau din dușmănie, nu știu de ce, cineva mi-a mâzgălit chipul, mi-a desenat mustață, ha! ha! ha! Ce m-am supărat atunci, dar acum mă amuz. Hi! Hi! Hi!” Râde ca un clopoțel.
Maria mă fascinează. Niciun cuvințel despre bătrânețe, junghiuri, monturi la picioare, diabet, operații, buline, rețete compensate, tensiune arterială, varice, pensie prea mică, chestii-socoteli, cam 90% dintre subiectele „tocate” de persoanele vârste a III-a…Nu. Maria mea are suflet tânăr, ar dansa, („Ah, ce-mi place să dansez!”) ar călători („Toată ziua mă plimb, ba cu troleibuzul, ba cu metroul, merg în parc, mă duc la teatru, e drept, mai rar, mă bucur de tot ce e frumos…”), ar face de toate. Și jur că, dacă nu ne-am afla acum într-un țintirim, l-aș pune pe Răzvan să o invite la un vals.
