Mie îmi place la Carrefour! E aproape de casă și uneori am senzația că de la mine din sufragerie intru direct la raftul cu biciclete sau macaroane. Și viceversa. Vara, plec în șort și-n șlapi, iarna ce-mi mai pun cizmoaiele și-o pleașcă de căciuliță din garderoba fiului meu.
De când locuiesc în Pipera, le știu pe unele casiere, pe fetele de la raioane, le cunosc turele, numele, tristețile, bucuriile, culorile din păr, știu cum le-au ieșit analizele, ce pantofi noi și-au cumpărat și unde merg vara în concedii. Mă cunosc cu șeful de la pază (te pup, Cristi!), cu doamnele de la Casa Centrală și cu tanti Maria, de la „curățenie”. Așa sunt eu, mai visătoare, mă atașez de anumite persoane.
Azi, însă, cât am stat la coadă (circa o oră) m-am împrietenit cu trei familii (mame, tați și patru bucăți copii), un avocat singur și agitat care butona de zor la patru „smartfonuri” odată, un medic ortoped, o studentă la arte plastice și-un pensionar simpatic, fost inginer, doldora de povești și cugetări proprietate personală. Studenta e blondă, frumoasă de pică și și-a cumpărat trei kile de pensule, zeci de acuarele, cinci blocuri de desen…Să fie!
De ce-am poposit atâta la coadă? Păi, pentru că s-a întâmplat ceva nemaipomenit și nemaiîntâlnit în istoria Carrefourului din București: când să ne treacă produsele prin fața casei, STOP! s-a oprit curentul în interiorul hipermarketului!
Să fi fost din cauza ploii? A bosonului Higgs? Sau poate din pricină că m-am întors din drum de vreo trei ori până m-am cocoțat în mașină? N-aiba știe. Cert e că am petrecut o după-amiază „extremement” de incitantă alături de o casieră drăguță, civilizată și cu ochii verzi.
Așa am aflat (în caz că ne-am născut ieri și nu știam!) că nu mai e de trăit în România, că banii-s puțini, lumea e rea, Poliția, coruptă, Justiția nu există, spitalele sunt un dezastru, că Ramona Bădescu arată supeeerb și vine mereu să cumpere de aici, că Gina Pistol „nu mai e cum era ea pe vremuri”, că Andreea Marin apare și ea prin zonă, uneori, că munca e multă și zilele numărate…
Aaaaa, dar poate nu știți! Mădălina Manole, înainte să moară, cu câteva săptămâni, tot p-aici trecea.
-Era așa de tristăăăă! Se vedea pe fața ei că are o durere mare, zice casiera. Mi se rupea sufletul de mila ei! Dup-aia am aflat că s-a omorât. Ce păcat! Of!
Mai stăm nițel, ne mai privim. Casiera își mai duce aminte de ceva:
-A trecut p-aici și Emil Boc, când era prim-ministru. Doamna Maria Băsescu vine mereu, e însoțită de o femeie, cred că de la SPP. Vin multe personalități. Ce mi-a plăcut odată, stați să vă povestesc: Apare Teo Trandafir, fix la casa mea. Veselă, populară, așa cum e ea. Eram supărată, neagră! tocmai o operam pe mama. Teo m-a făcut să mă simt mai bine. Și, ce să vezi? După vreo două săptămâni am întâlnit-o iar, dar pe la raioane. M-a ținut minte și m-a întrebat ce mai face maică-mea. E fată bună, Teo!
-E inadmisibil!, striga o cucoană de la altă casă, rămasă cu marfa pe bandă. Eu am musafiri, mă așteaptă cu mâncarea. Ce fac? Alo? Când vine curentu`?
-Nu știm, doamnă, când vine! E prima oară în opt ani de când lucrez în hipermarket când se întâmpla așa ceva, pe cuvânt!, suspină casiera numărul 1.
-Dom`le, pe mine mă chinuie un reumatism nenorocit, da` numai la călcâie și la monturi, Dacă mă țin ăștia în poziție verticală, o să mor!, se plânge un domn cu pălărie.
-Puneți-vă la orizontală!, chițăie mulțumit de răspuns pensionarul cu maxime și cugetări la el. Nu-ți place-n picioare? Culcă-te! Hă! Hă!
-Aaa, eu am gută, răspunde și soțul meu, vesel ca un cintezoi pentru că și-a găsit un patrener pe teme de artroză, oase, combinații și articulații.
-De o săptămână am dureri la picioare. Înfiorătoare. Mi-a făcut nevastă-mea un Diprofos, – nevastă-mea e pitica aia roșcată care m-a lăsat aici cu căruciorul plin și a fugit să se binocleze la cizme. Niciun rezultat. Am luat Colchicină și Milurit. Degeaba!
