Când eram mică, după ce-am scotocit prin toate dulapurile și cutiile bunicii, am găsit în bucătărie, într-o lădiță, un lemnișor ciudat, înalt cât mânuța mea. Semăna cu o ștampilă. Era vechi-vechi, mirosea a biserică și, la unul dintre capete, erau scrijelite niște litere pe care nu le cunoșteam.
-Mamă, ce ștampilă interesantă!, mi-am zis.
Și am furat obiectul imediat. N-am putut să rezist! L-am ascuns în sân. Se vedea de la o poștă, dar când a venit bunica și m-a întrebat ce-am acolo, i-am zis că nimic.
L-am adus acasă și, firește, l-am înmuiat în cerneală. Am început să pun peceți peste tot și să ștampilez ce-mi ieșea în cale: pereții, spatele caietelor (eram în clasa a II-a), limba caldă și optimistă a lui Ciucurel, cățelul nostru, brațele mele, pulpele, un tricou alb. Semnele erau așa de stranii, eu credeam că sunt desene. Mi-am „tatuat” dosul palmelor, obrajii, fruntea. Apoi am ieșit pe stradă și mi-am întâlnit prietenii.
-Iuhuuu! Veniți la ștampilăăăă!
I-am „tatuat” și pe ei. Erau fericiți, iar eu nu-mi mai încăpeam în pielea de drac. Extazul nostru a durat câteva ore, până ne-au descoperit părinții lor. (Ai mei erau la serviciu.)
A aflat și bunică-mea. Când m-a văzut, toată albastră și râzând cu gura până la urechi, a dus mâna la inimă. Nu-i venea să creadă c-am facut așa ceva. Voia să spună ceva și nu putea. Respira greu, se sufoca. Am crezut că moare de supărare. Căsca gura, așa, ca peștii…
-Tulai, Doamne! Mi-o luat pristolnicu`! No, bolundă care ești! Pristolnicu`-i păntru prescuri! Bată-te Dumniezo să te bată! Cum mai fac eu colacii? Ai spurcat pristolnicu`, tu, prostană!
Aoleu! Era de rău! I l-am aruncat la picioare și m-am cocoțat în copac. Aveam un salcâm în curte. „Aici n-o să mă prindă”, am gândit ușurată.
Biata bunică! Se văita și se „tulăia” de zor: „Tulai, Doamne! Tulai, tulai!”
