Nu. Titlul nu e greșit. E „noacte”. Și o să vedeți de ce, mai încolo…
Viața mea a fost întotdeauna imprevizibilă ca o alergie la polen. De când sunt mamă (uneori mi se pare tare ciudat cuvântul ăsta, format dintr-o gângureală de sugar, care se joacă uimit cu silabele: ma-ma-ma-ma-ma) trec prin stări vecine cu nebunia, damblaua, delirul, fericirea supremă, furia totală. Asta pentru că fiul meu, prelungirea mea cea mai frumoasă, cea mai bună, cea mai curată și cea mai roșcat-aurie spre viitor, mă înmoaie zilnic, ca pe o pensulă din coadă de veveriță, în iubire, ură, spaimă, zâmbet, tristețe, curiozitate, mers, durere. Și apoi pictează lumea cu mine. Cică nu e îndeajuns de colorată…
După ce puștiul de trei ani a terminat seria revoltelor spontane din dormitor, a mitingurilor de genul: „azi nu mănânc!”, „protestez!”, „îmi bag o rotiță-n nas!”, „mă duc în zăpadă ca să îngheț până mor…”, „vreau să-mi aduci un motor de Ford T în cameră”, „vreau să-mi desenez hainele cu pixul, să mă plimb cu trotineta prin casă și să-l arunc pe Berlioz, motanul, cu parașuta de la geam”, azi-noapte mi-a făcut una pe care n-am s-o uit prea devreme.
Pe hol, la intrare, avem un ceas din ăla mare, cam cât o oală normală de ciorbă (l-a cumpărat tatăl lui Andrei dintr-o benzinărie). I-a plăcut. Copilul a umblat la setări și l-a pus să sune, la ce oră credeți? La unu și jumătate, NOAPTEA! Mișto, nu? N-a știut nimeni, of course, ce a trebăluit piticul pe acolo. Fraților, și vine seara, facem băiță, spunem povești, ne culcăm liniștiți. Eram frântă. Adormim cu toții ascultând „nopturne” de Chopin. (Eu îl învăț să spună „nocturne”, el mă contrazice ca domnul Goe pe mamița: „Se zice NOAPTE, nu NOACTE, habar n-ai! Deci, nopturne!”)
În fine! Tocmai când îmi era somnul mai adânc, (eram pe o pajiște cu păpădii și încercam să cos niște nasturi pe ea, vis, ce vreți!?) sună ceva îngrozitor în toată casa! Aaaaaaaaaaaa!!! Știți cum se auzea? Ca alarmele alea aeriene din filmele cu naziști, cu bombardele, Messerschmitt-uri, tancuri și obuze.
M-am speriat cumplit. Luată direct de pe pajiștea mea tembelă de vise, mă învârteam desculță, ca un titirez scăpat de sub control. Nu știam DE UNDE se aude zgomotul de concafazor, am crezut că murim cu toții, că e cutremur, că a sărit centrala în aer, să-mi fac bagajul? Gata? Trag americanii cu bombe? Ne ridică nemții? Lagăr? Dachau? Treblinka? Bolșevicii? Securitatea? Am ieșit din cameră rapid, mă gândeam să-mi fac valiza, dar ce să pun în ea mai întâi?
