Femeia…
Toată viața mea am fost un om optimist. Incurabil. Și cinic. Și ironic. Și…gata!
Nu m-am putut controla niciodată. Așa sunt eu formată, lipită unde am fost ruptă, cusută, alintată și certată.
Când eram mică, și ai mei mă duceau la grădinița săptămânală, urlam până-mi sărea șorțulețul albastru de pe mine, cu tot cu funda aia roșie de sub bărbiță. Apoi, văzând că viața e cam de rahat, și că nimeni nu mă mângâie, mă mângâiam singură!
Îmi făceam ghidușii, ca să râd. Mă înveseleam. Din hârtia igienică de la baie, furam (era adusă tot de părinții copiilor!) câteva bucățele. Din alea îmi construiam personaje de basm: zâne cu rochii umflate ca un mac, prințese, voinici cu săbii lungi, cai năzdrăvani, zmei cretini și bolnavi de nervi (ăștia mă făceau cel mai mult să râd în hohote!), vrăjitoare, gheonoaie și maștere balcâze. Inventam povești, pe care doar eu le interpretam și le apreciam, că doar erau ale mele. Mama găsea prin buzunărașele mele numai cocoloașe de hârtie igienică. „Dani, ce tot faci cu astea, acolo, la grădiniță?”
Răspunsul sărea într-un picior, ca și fetița cu bretonel: „Păi, după ce plâng, plâng și plâng după tine, mă joc cu prințesele…”
Când mă trimiteau la țară, la bunica maternă (rar, extrem de rar), plângeam cu tot trupușorul, cu mânuțele, cu unghiuțele tăiate rotuuund de mama, cu părul și cu ochii mei mari, ca două castane proaspete abia căzute din copac. După trei ore de suspine, bale, muci și lacrimi, mă opream, de parcă cineva apăsa pe un buton. Iar îmi găseam singură drumul. Iar îmi făceam singură jucării. Jocuri. Îmi trecea. Numai că atunci când pica seara, dorul de acasă mă chinuia din nou și abia-mi opream lacrimile.
Mirosul de coceni arși de bunica Ioana în soba din curte (era o sobiță lipită de mâinile ei), sunetele satului, mirosul pielii de cal, ugerul cald al caprei, gâgâitul îndepărtat al gâștelor și un vânticel rece de septembrie, mă întristau și mai mult. „Vântul ăsta vine de la București?”, o întrebam pe bunica. „Nuuu, vine de la mare. Sau de la Borcea, zicea ea. Nu-l simți? Miroase a pește.”
Atunci încercam, ca și acum, să-mi fac singură viața frumoasă, așa cum îmi place mie, să mi-o colorez cum am eu chef, să o schimb, s-o coafez, s-o scot afară și s-o dau cu capul de stele…
Îmi construiesc bucurii, pentru că niciodată n-am așteptat asta de la alții. Niciodată! M-am obișnuit așa, de mică, nu mă pot schimba.
Accept transformările fizice ca pe niște scenete umoristice. Am 55 de ani. Și ce dacă? Ha! 🙂 Nu mai arăt ca la 40, dar nici ca la 28. Îmi pare nițel rău, dar asta e. Toată lumea pățește așa. E firesc, nu?
