Exodul tăcut al medicilor din România comunistă
Anii ’70–’80. România trăiește între realități paralele: propaganda despre „societatea socialistă dezvoltată” și viața reală, cu pașapoarte blocate, călătorii interzise și ochiul constant al Securității. Orice rudă în Occident însemna, pentru regim, un risc. Orice dorință de-a o vizita, însemna suspiciune.
Cererea respinsă
Stefan Klein și soția sa, Adina, medici rezidenți — el la Alba Iulia, ea la Oradea — trăiau o viață împărțită între spitale, drumuri lungi și un vis mic: să-și ducă cei doi copii să-și vadă bunica din Republica Federală Germania. Bunica — mama lui Stefan — era văduva unui etnic german din Banat, deportat în Siberia, care murise acolo. Se recăsătorise cu un alt etnic german din Banat, rămas în Occident după o specializare medicală și stabilit lângă Köln.
Stefan și Adina mai fuseseră o dată în vizită, după căsătorie. Acum, însă, lucrurile se schimbaseră. Cererea de viză le este respinsă. Fără explicații clare. „Nu este momentul potrivit”, li se spune sec.
„Fidelitatea” cerută
La scurt timp după refuz, Stefan este chemat la sediul Securității. Îi spun că trebuie „să semneze o declarație de fidelitate față de stat”. Limbajul e eufemistic — în realitate, era vorba de un angajament ca informator. Întâlnirile devin tot mai dese. Îl chemau sub pretext de „discuții administrative”. Începe să fie urmărit. Simte presiunea în fiecare zi. Îl privesc lung la spital, unii colegi se feresc să-i vorbească. Mătușa lor are grijă de băiețelul de patru ani, în timp ce Adina are fetița de doi ani, Frida, cu ea la Oradea. Ei doi se văd o dată la două săptămâni, la Târgu-Mureș, între gărzi și nopți nedormite.
Planul
Nimeni nu știe exact când au luat hotărârea. Poate într-o seară, după un drum obositor, privind fotografii vechi din Köln. Sau poate după un alt „interviu” la Securitate. Era iarnă, dar blândă. Nici zăpada, nici gerul obișnuit din România nu veniseră încă. Cei doi au hotărât să se comporte normal, să nu bată la ochi. Știau că pe Dunăre nu e drum de întoarcere. Aveau o călăuză până la apă. Restul depindea de forța lor și de noroc.
Noaptea de Crăciun
Noaptea de 24 spre 25 decembrie. Întunericul Dunării acoperă orice lumină. Apa e rece, curentul puternic. Stefan poartă în spate băiețelul. Pe Ernst. Adina, fetița. Nu se aud decât pașii prin mâlul malului românesc și respirația scurtă a celor patru.
