Lena Constante povestește: „Într-o seară, către orele 7, un paznic a intrat în celulă cu haina mea pe braț, spunându-mi să mă încalț și să mă îmbrac. Doi bărbați în civil mă așteptau.
Au urcat toți trei într-un automobil care a început să gonească prin Bucureștiul anului 1950, pe străduțe periferice, cu felinare palide și nesigure. Au ajuns apoi pe-un bulevard, în centrul orașului, printre oameni care se întorceau, liberi, acasă.”
Lena Constante sorbea cu privirea toată acea viață din jurul ei, pe care aproape o uitase.
Fiecare pas mă doare
Automobilul s-a oprit după Arcul de Triumf. Cei doi bărbați au condus-o pe Lena în parcul Herăstrău, până la marginea lacului: totul era alb în jur, iar ea era convinsă că voiau să o înece. Acest gând nu o speria, dimpotrivă, ar fi fost mulțumită să scape de chinul închisorii comuniste. Bărbații i-au spus însă ceva aiuritor: că se putea plimba singură pe alei, cu condiția să nu se apropie de niciun trecător. Numai că se lăsase deja noaptea și parcul era pustiu. Lena Constante s-a plimbat în jur de zece minute, așteptând tot timpul să audă în urma ei împușcătura. Să fie executată în acel parc gol, fără martori. Nu s-a auzit nimic. Doar pașii ei pe zăpadă.
„Merg încet. Fiecare pas mă doare. Dar pentru câteva clipe al meu este pământul umed, vântul și chiar stelele.”
După zece minute, mașina se îndrepta val-vârtej spre închisoare. Întreaga experiență părea ireală și absurdă. Lena Constante și-a dat seama apoi de intențiile anchetatorului, care voise să-i fluture înaintea ochilor ispita libertății pentru a obține de la ea declarațiile de care avea nevoie.
Fiecare pas prin zăpadă o durea pe Lena Constante pentru că tocmai trecuse prin 20 de zile de chinuri cumplite. Fusese obligată să meargă de 60 de ori câte 6 ore, cu pauze de 2 ore. Făcuse un calcul: mersese 650 km, cu 120 de ore de pauză pentru a mânca, bea, a se spăla și a dormi pe ciment sau pe scânduri. În primele zile, când n-a ascultat ordinul de a merge încontinuu, un paznic i-a biciuit tălpile. Cu centironul din piele, cu toată puterea. Alți doi paznici au ținut-o de umeri ca să nu se mai zbată.
Despre Lena Constante și Harry Brauner, pe care represiunea comunistă nu i-a putut despărți, puteți afla mai multe vizitând expoziția „Întâlniri. Sau cum se naște o lume nouă”, prelungită până la 1 martie. La Mița Biciclista, Piața Amzei, București. (Sursa ARCEN. Mulțumesc!)
Lena
18 iunie 1909 (pe fișa personală scrie 17. 06. 1910): S-a născut Lena Constante, artist plastic român.
Lena Constante (18 iunie 1909, București – noiembrie 2005) a fost o artistă plastică și o folcloristă din România.
BIOGRAFIE
Tatăl Lenei Constante, Constantin Constante, a fost aromân emigrat din Macedonia (s-a născut lângă lacul Ohrida, dar casa lui, a familiei, era la Skopje). Cunoștea nouă limbi foarte bine. Cele balcanice: rusa, sârbo-croata, albaneza, turca, plus franceza, italiana și spaniola. Fiind intelectual, câștiga din cărți și din gazetărie. A publicat un roman, Haiducii Pindului prin subscripție, cărți despre macedoneni, un dicționar bulgaro-româno-turc pentru funcționarii din Cadrilater, o monografie a Salonicului. Mama Lenei Constante, Julieta (născută Pop), era româncă.
Urmează școala elementară de la Pitar Moș și Liceul Regina Maria din București, face studii universitare la Școala de Arte Frumoase, unde îl are profesor pe Dimitrie Gusti. Ca membră a echipelor monografice organizate de școala sociologică de la București în localitățile Cornova, Drăguș și Șanț, are posibilitatea să studieze arta populară românească din regiunile cele mai tradiționale. Din echipă făceau parte și Mircea Vulcănescu, Henri Stahl, Nicolae Argintescu-Amza, Petru Comarnescu, Xenia Costaforu, Paul Sterian, Harry Brauner, cu care se va și căsători, mai târziu. A lucrat covoare cu motive populare stilizate în atelierul propriu având expoziții personale de tapiserie la București, în 1934, 1935, 1946, 1970, 1971, respectiv în 1947, la Ankara.
A fost o artistă binecunoscută pentru lucrările sale originale de tapiserie și activitatea folcloristică; a fost de asemenea scenografă a teatrului de păpuși și unul dintre fondatorii teatrului Țăndărică.
Condamnată la 12 ani închisoare
În 1945, lucrează ca scenograf la Teatrul Țăndărică din București, împreună cu Elena Pătrășcanu, intrând astfel în cercul ministrului de justiție comunist, Lucrețiu Pătrășcanu, ceea ce duce la arestarea și condamnarea ei la 12 ani de închisoare. Harry Brauner a fost și el condamnat la 15 ani. Este eliberată în 1962, iar în 1963 se căsătorește cu Harry Brauner. În 1968, la rejudecarea procesului Pătrășcanu, amândoi sunt gășiți nevinovați. A fost membră a Uniunii Artiștilor Plastici.
În închisoare „compune”, păstrând-o în memorie, o piesă de teatru în versuri, prezentată la Radio România Tineret abia după patru decenii: Zâmbete în floare, 1992. Îi apar târziu câteva lucrări literare pentru copii cu ilustrații realizate de ea, pe muzică de Harry Brauner. Una din ele amintește de Cartea cu jucării a lui Tudor Arghezi: O poveste cu un tată, o mamă și trei fetițe.
„O femeie bătută și schingiuită fără milă, lăsată în izolare, pedepsită imediat dacă vorbea fie și singură. Este probabil cea mai dură experiență carcerală feminină din istoria comunismului autohton.
