Mărturii.
„Ceea ce îți taie respirația în aceste pagini este să vezi în ce măsură comunismul a fost o crimă organizată la adăpostul legii și legitimată prin minciună. Comuniștii apar ca bandiți legaliști. Ca orice bandiți, ei înjură, bat, torturează, omoară, numai că pentru cele mai teribile atrocități ei au legi. Dinții se smulg în numele poporului. […] Ei sunt legea și ei comit crimele în numele legii lor.
S-a vorbit mult în acești ultimi ani despre vină, iertare și încrâncenare; despre răzbunare și justiție; despre cine trebuie să ierte: victimele, ceilalți oameni sau Dumnezeu?
Elizabeta Rizea știa foarte bine că numai cel care a suferit injuria poate acorda iertarea. Niciunul dintre personajele care au populat Gulagul românesc și au apucat să mărturisească nu a dorit răzbunarea, ci doar înfăptuirea dreptății. De la faimosul Să nu ne răzbunați! al lui Mircea Vulcănescu și până la să-i chinuie Dumnezeu, nu să-i chinui io… al Elisabetei Rizea, răzbate același refuz al victimei de a deveni, la rândul ei, călău. (…)
Și victima așteaptă, cu toată ființa ei, ziua când oamenii îi vor face dreptate și când dreptatea va coborî pe pământ.
Trei zile dacă mai trăiesc, spune Elisabeta Rizea, da vreau să știu dacă s-a limpezit lumea.
S-a limpezit oare lumea? Mai degraba s-a ales.
De o parte a ei, regizorii ororii și supraveghetorii ei, astăzi morți, dispăruți, neștiuți, ascunși, protejați. Apoi cei care au smuls dinții și gingiile cu cleștele de cuie: Oprea și Cârnu, și Marin, și Zamfirescu, și Vlădicuț Tănase; și Mecu, și Iordache, și Apăvăloaie, și Maromet, și Ivănică. Și mulți alții care trăesc printre noi dintr-o pensie de patruzeci de ani puși în slujba torturii.
De cealaltă parte a lumii, mulți morți (zeci de mii? sute de mii?), cunoscuți și necunoscuți, cam tot ce a avut mai bun locul acesta și care au trebuit exterminați pentu a face să triumfe legea bandiților.” – Gabriel Liiceanu, mai 1993.
Chinurile Elizabetei Rizea
Am păstrat forma originală a textului, inclusiv ortografia și exprimarea.
„Așa, să-ți povestesc toate chinurile mele, doamnă, când m-a luat domnu căpitan Cârnu și m-a bătut. (…)
Când m-a bătut cel mai rău Cârnu, m-a dus la miliție, într-o cameră. A tras o masă. Avia un cârlig mare la mijloc acolo. Miliția era ținută în casele lui Arnăuțoiu. Și a tras Cârnu un scaun lângă masă, m-a legat cu mâinile la spate după spătar, cu frânghie, așa, după aia a suit scaunul pe alt scaun… și aveam coadă (din păr), așa ca a dumneavoastră, doamnă… și a urcat scaunele pe masă și mi-a legat coada acolo sus în cârlig. Și era un lanț și a băgat lanțul aici, după frânghie, cum eram legată la mâini. Și mi-a fost frică, doamnă, că atunci eram și eu grăsuță, nu prea tare, da nu eram slută ca acum, și stam și țipam și spuneam – domnule, împușcați-mă, tăiați-mi capu, scoateți-mi ochii, tăiați-mi limba, nu știu de ei, nu mă întrebați, că nu știu! (…) Și după aia, doamnă, m-a dat jos, m-a dezlegat la mâini, era o căldare de apă pă sobă acolo și a muiat un sac în apă, l-a stors, mi-a luat fota aia după mine și-a pus sacu așa, peste mine. Și a băgat pă mâna dreaptă un d-ăla de cauciuc, așa, cu șnur… Brie, doamnă, și m-a făcut toată numai dungi groase cât mâna… Cum ziceți să-l iert? Pot? Nu pot! (…)
Și vine mama la mine. Și dă plapuma așa, după, și când m-a văzut niagră și cu dungile ca mâna, doamnă, a căzut jos. A îngenunchiat. Și avea frate-miu Naie o icoană cu Maica Domnului și Iisus în brață. Sta mama în genunchi – să nu dia Dumnezeu și Maica Domnului să moară (și să închina), până nu și-o vedea copiii cum mi-am văzut și io copilu! (…)
pe mine m-a ținut acolo, – la Jilava- în lanțuri, până mi-a venit sentința. Mi-a căzut dinții, doamnă, un dinte nu mai am în gură. Mi-a căzut, doamnă, păru… Cu ce mi-a căzut când m-a spânzurat de cui, cu ce mi-a căzut în groapa aia, nu mai am păr în cap. Mi l-au smuls, doamnă, și cică să tac. Da poți să taci, doamnă? Nu pot, nu pot! Îmi vine să zbier ca o vacă, prin câte am trecut…” (plânge).
