Cred că niciun joc din lume nu mi-a plăcut mai mult decât „Frunza”. Eram în Anii 80, în plin comunism, foame și frig, teamă și revoltă, suspiciune și urâciune, cozi la alimente, apă rece sau deloc, economie la curent electric și la gaze, informatori voluntari sau siliți. Cartiere întregi erau rase de pe suprafața pământului, cu biserici cu tot, iar noi, copiii, îndoctrinați și folosiți ca propagandă.
Dacă n-ar fi fost jocurile noastre, „Țările”, „Castelul”, „Țară, țară vrem ostași”, „Leapșa pe…orice” sau „Frunza”, poate că ne-ar fi prins depresia și pe noi.
„Frunza”. Ah, jocul ăsta nebun sucise mințile tuturor copiilor de 13-16 ani, ba chiar și mai mari. Jucam în draci, făceam și campionate. Mamele noastre erau disperate. Ne rupeam țoalele de pe noi și veneam acasă jigăriți, plini de sânge, dar fericiți.
„Mamăăăă, i-am bătut la Frunza p-ăia de la scara C, de i-am spart! Dorina i-a rupt pantalonii lui Mircea, iar Costi și-a distrus nasul în genunchiul lui Marian de la etajul 10…”
„Vai de mine în ce hal arăți! Treci la baie și te spală! Să nu-mi pătezi prosopu` de sânge, că abia l-am schimbat!” Cam așa erau dialogurile mamă-jucător de „Frunza” în vremea aia.
La școală jucam după ore, pentru că în pauze, care erau foarte scurte, nu aveam timp. Uniformele noastre sufereau cumplit. Se știe că părinții nu erau cine știe de bogătani, așa că ne cumpărau hainele la începutul școlii: sarafanul și cămașa bleu pentru fete și costumul, pantalonii, sacoul și cămașa pentru băieți. Unii le țineau chiar mai mulți ani, pentru că se înălțau mai greu, cum a fost cazul meu.
Fetele care jucau „Frunza” se cunoșteau de la trei metri distanță: erau sublime, rele, superbe, ciufulite, aprige la privire, aveau buzunarele fisurate sau rupte de tot, genunchii însângerați, coatele plesnite, obrajii zgâriați.
Flăcăii erau și mai și. Frumoși, dilii, aveau budigăii lucitori în genunchi sau erau cusuți și răscusuți, cămășile sfâșiate, sacourile (care mai purta!) cu buzunarele rânjite.
Cravatele de pionier? Pfffuai! Care cravate? Incepând din clasa a VI-a le ascundeam în buzunare sau în ghiozdane. Nu le purtam. Ne certau tovarășii profesori? Le punem din nou. Dar erau șifonate, destrămate (le ronțăiam capetele în timpul orelor!) și plângeau la gâturile noastre obraznice.
Să fie clar! Nu juca oricine „Frunza”. Nu era pentru toți copiii. „Băieții lu` mama” și demoazelele stăteau pe margine.
În primul rând, ne certam ca chiorii, de la început. Trebuia să ne alegem oamenii. Tactica. Aveam sarcini secrete fiecare dintre noi. Teorii ale atacului și ale apărării. Piticii se strecurau pe dedesubt, printre cracii echipei adverse. Cei înalți creau diversiuni. Nu ne înțelegeam. Erau preferințe, simpatii, iubiri ascunse. Era perfect dacă ajungeai în aceeași echipă cu băiatul pe care-l plăceai.
