Astăzi am mers la cimitir, la mormântul părinților mei, așa cum obișnuiesc să fac din când în când. Le-am aprins candele, am așezat o coroniță din brad și am stat câteva momente cu gândurile mele, vorbind parcă cu ei. Mormântul lor, ca multe altele din cimitirul Herăstrău, parohia Sfinții Apostoli Petru și Pavel din București, este într-un spațiu înghesuit, alături de alte locuri de veci.
De data aceasta, însă, ceva mi-a atras atenția într-un mod de-a dreptul tulburător. Chiar pe mormântul părinților mei, am găsit rămășițe umane. Un cap femural și o bucată de bazin stăteau acolo, parcă uitate de lume. M-am uitat în jur, uimită și dezgustată.
Aceste oase erau acolo, vechi, înverzite, încărcate parcă de o povară a durerii. Mai încolo, printre cârpe, hârtii și o tablă de Timișoreana, imaginea devenea și mai tristă.
M-am gândit la viețile celor de care aparțineau aceste rămășițe. Cine au fost? Când au trăit? Oameni care au fost copiii, părinții sau frații cuiva. Cu siguranță, cândva, cineva i-a iubit. Și acum, stau aruncați, ignorați ca niște resturi inutile, într-un spațiu unde respectul față de morți ar trebui să fie primordial.
