Poate că nimeni nu-și mai amintește când a apărut ultimul ziar, într-o variantă tipărită, în tipografiile clasice. Poate că mulți au uitat data când monstrul, zăgăzuit în pântecele tipografiei Universul, a răsuflat pentru ultima dată, adânc, aruncând pe banda transportoare ultimele ziare făcute pe plumb…
Dar eu îmi aduc aminte. Pentru că acolo, în tipografia Universul, mi-am petrecut o bună parte din tinerețe, acolo am respirat fluturi de plumb și mi-am clădit vise…din plumb.
După Revoluția din Decembrie 89, materialele imprimate, prin truda tipografilor bucureșteni, au influențat destine, au pus capac unei epoci întunecate, au jalonat drumul României spre democrație. În aburul de plumb, al mașinilor termice, s-au născut primele gânduri despre cum ar fi trebuit să arate o țară nouă, dar subjugată mai bine de 45 de ani de negura comunismului.

Linotip
Fiecare avea ceva de spus, avea o soluție, un proiect, iar entuziasmul era maxim. „Lambada” înlocuise cântecele despre partid și odele dedicate cuplului Ceaușescu, iar fotografiile cu femei în țâțele goale, erau puse în locul celor cu „savanta de renume mondial”. Bineînțeles, în altfel de…publicații.
Întreprinderi de categoria zero
Meseria de tipograf, considerata eroică, revoluţionară, legată de manifestele comuniste şi de cele împotriva acelui regim, a fost înainte de 89 un subiect aproape tabu. Dacă n-aveai vreo rudă în tipografie, nu prea te puteai apropia de clădirile solemne ale Casei Scânteii sau Informaţiei Bucureştiului (Casa Presei Libere respectiv Palatul Universul) vegheate atent de soldaţi ai trupelor de securitate. Erau „întreprinderi de categoria zero”.
Evenimentele din Decembrie 1989 au deschis porţile acestor instituţii şi o serie de tineri, printre care şi subsemnatul, au reuşit să se califice în meserii care astăzi au devenit istorie: paginator, zeţar, linotipist, ludlowist, zincograf, calandrist, maşinist rotativă, etc.
Într-o secţie în care oamenii paginau patru publicaţii, în primele luni ale lui 90, ajunseseră să se facă peste 40 de ziare sau săptămânale.
Tipografii munceau pe brânci în spaţii subdimensionate şi sufocante, pentru a sătura „setea de informaţie” a publicului, dar în special setea de gologani a patronilor de gazete efemere, care nu trăiau mai mult de câteva numere. În nebunia generală, în care şpalturile cu zaţ de plumb zburau, efectiv, pe deasupra capetelor secretarilor de redacţie, tehnoredactorilor şi paginatorilor, se scria istoria noii prese românești…Așa cum a fost ea.
„A venit vremea ceasului să fie ceas, să meargă ceas, să nu mai fie niciun ceas în urma ceasului rămas…”
Timp de un deceniu, în aburul greu de plumb topit, amestecat cu fum de ţigară, presa mioritică s-a zvârcolit ca o fiară îngenuncheată. Și a dat tot ce-a putut. Printre prezenţele nelipsite din „Brezoianu” erau Ovidiu Ioaniţoaia, nenea Ovidel cum îl alintau muncitorii, Ioan Chirilă, marele jurnalist sportiv dispărut, Octavian Andronic, Nica Leon, cu al său ziar „Viitorul Liber Democrat”, Luminiţa Vartolomei, cu „Actualitatea Muzicală”, Ioan Tecşa, regretatul meu prieten de la Poliţia Capitalei, Octav Buruiană, un veritabil gentelman, fondatorul primului ziar particular numit „Observatorul”, bărbat care a dispărut prematur, după ce avusese un groaznic accident de circulaţie, Dan Mucenic, şeful de la „Universul românesc”, Valeriu Mangu, care scosese „Garda de Fier”, după care a dat o noapte întreagă explicaţii despre asta pe la procuratură…
Tot la tipografia Universul se făcea ziarul „Dreptatea socială” care avea un „motto” ce mi-a rămas și până azi în minte: „A venit vremea ceasului să fie ceas, să meargă ceas, să nu mai fie niciun ceas în urma ceasului rămas…”
„Andruk, monotip, linotip, presa manuală, valul, casele de litere, capetele de ziar pe picior de plumb..”
Ani de zile, prins în vâltoarea meseriei de reporter, cu satisfacţiile şi nemulţumirile ei, m-am întrebat ce s-a întâmplat cu acele utilaje cu nume ciudate: andruk, monotip, linotip. Unde or mai fi presa manuală, valul, casele de litere, capetele de ziar pe picior de plumb. La începutul anilor 90 am văzut în rastelurile din secţia de paginaţie, pline de praf, capetele ziarelor „Universul” sau „Atitudinea” făcute din litere uriaşe, coloncifre şi colontitluri de pe vremuri, păstrate sau ignorate zeci de ani, literele de casă corp 60 sau 72, care pe vremuri alcătuiseră titluri despre intrarea României în război sau întoarcerea armelor împotriva Germaniei. Nimeni nu s-a gândit să le pună în vreun muzeu sau la păstrare… Probabil că pentru cei de acolo conta numai prezentul, istoria vie, palpabilă. M-am apropiat, curios, și le-am atins, le-am privit. Am ținut în palme istoria acestei țări. Așa am simțit.
„O să ajungi să dai cu mătura, dacă nu te pui cu burta pe carte!”
„Fabrica” era cu totul altceva. Când intram acolo, auzeam în urechi reproşurile părinţilor, atunci când luam note proaste la şcoală. „O să ajungi să dai cu mătura, dacă nu te pui cu burta pe carte! Uite, frații tăi sunt profesori universitari. Nenea Lambi s-ar răsuci în mormânt dacă ar ști că nepotul lui e muncitori necalificat unde el era redactor-șef…” Nenea Lambi era văr primar cu bunica mea maternă. Se numea Haralambie Ionescu și lucrase ani de zile alături de Stelian Popescu la ziarul Universul, în palatul cu același nume.
Era rău acolo, în fabrică: geamuri sparte, soioase, bude insalubre, duhori de neimaginat, uşi încleiate, un lift împuţit ca un ciorap purtat o săptămână. Ascensorul spre iad era o cuşcă metalică ce cobora la subsol, descurajant, fără speranţă, printre nori de plumb. Aerul, irespirabil. Însă nea Mircea, liftierul, era o bomboană de om, vorbea în versuri tot timpul și ne colora viețile. Din când în când, însă, îşi vâra mâna, de control, pe sub fustele fetelor de la tipar-înalt, secţia de la demisol. Ele țipau, el răspundea în rime… Doamne, ce mai râdeam!
Jos, rotativele de ziare păreau animale preistorice închise în adâncuri, blestemate să nu vadă lumina soarelui. Ele aruncau înspre fanta căscată sus, în secţia de expediţie din str. Brezoianu, prinosul de muncă şi sudoare al ziariştilor şi tipografilor. Femeile de la expediție, puternice ca niște bărbați, legau macaralele şi vorbeau porcos. Erau de treabă, însă… Ultima vamă de plumb era trecută, iar milioanele de cuvinte cu aripi de hârtie plecau încolonate spre cititorii avizi de informație. Pământul din pivniţa Palatului Universul se cutremura, era un zgomot asurzitor. Aşa se năştea ziarul. Iar moaşele erau omuleţii murdari de cerneală, păstoriţi de celebrul maşinist Picu, tartorul lor. Era unicul şef de echipă sub comanda căruia culorile se potriveau din prima, iar hârtia de rotativă nu se rupea până rola nu se epuiza. Un meseriaș!
Ce de povești am auzit de la el și de la cei mai bătrâni! Stăteam, ascultam și nu-mi venea să cred prin ce trecuseră.
„Repulica Socialistă România”
Cică în anii 60, un titlu întins pe două pagini al ziarului Scânteia Tineretului alertase, pe bună dreptate, organele de securitate. În loc de „Republica Socialistă România„, apăruse Repulica Socialistă România. Mașiniștii de la rotativă, aflați în lucru într-o oră târzie de noapte, nu au sesizat eroarea. Din păcate pentru ei, exemplarele-pilot greșite au ajuns, înainte de a fi difuzate în masă, la serviciul abilitat al partidului. Întregul tiraj al ziarului a fost oprit de la difuzare, iar paguba a fost suportată de corectorul-șef, împreună cu SGR-ul (secretarul general de redacție- nr.). De menționat că în acele timpuri, un ziar avea între 700 și 1.000.000 de bucăți tiraj. Alte lucruri, mai ieftine din punct de vedere tehnic, se sancționau cu popriri de 10 până la 30% din salariu și retrogradare din funcție a redactorilor-șefi.
O literă aldină (bold) într-un text din cuvântarea „tovarășului” i-a atras unui redactor-șef de la Scânteia Tineretului 10% penalizarea din salariu, pe timp de șase luni și retrogradarea din funcție.
Totul trebuia să fie curat, atât din punct de vedere al literei tipărite, cât și fizic, din punct de vedere al obiectului material.
“Vaci în cosmos”
În 1962 s-a petrecut o altă greșeală de… literă. Pe agenția Agerpress venise o știre importantă pentru omenire: doi cosmonauţi sovietici, aflați în două rachete separate au putut comunica în cosmos. Textul avea titlul “Voci în cosmos”, dar, din greșeală, a apărut… “Vaci în cosmos”. A fost un scandal monstru. Ofițerii KGB l-au informat imediat pe ambasadorul URSS de la București, în timp ce ziarul ieşea din tipar. Acesta, furios, l-a trezit la ora 5 dimineața pe Gheorghe Gheorghiu- Dej şi i-a făcut tărăboi. Toate ziarele cu pricina au fost strânse de la chioşcuri şi trimise la topit. Evident, a urmat o anchetă, iar cenzorul de serviciu a fost dat afară.
“Viţa de lucru a tovarăşului Nicolae Ceauşescu în judeţul nostru”
Altădată, într-un cotidian local a apărut titlul: “Viţa de lucru a tovarăşului Nicolae Ceauşescu în judeţul nostru” în loc de „vizita”. Toți cei care au reuști să citească, au râs de s-au tăvălit pe jos, iar organele locale de partid au încercat să ascundă totul, astfel încât să nu ajungă informația la Ceaușescu. Au dat sancțiuni în secret, adjunctul considerat vinovat de eroare a fost trimis la o revistă şi totul s-a terminat cu bine.
Și pentru că numai cine nu muncește nu greșește, o altă eroare a apărut într-un ziar: „Activitatea.. obosită a tovarăşului Nicolae Ceauşescu”. În loc de „neobosită”. Iar scandal. Redactorul de serviciu a fost dat afară. Cine știe prin ce-o fi trecut, sărmanul!
Îmi amintesc că tipografii care au lucrat la Casa Scânteii și „înainte, povesteau că primele ziare erau duse la secția de partid de la Sala Palatului, „pentru verificare”. Un locotenent-colonel de securitate aflat la poarta Direcției a V-a lua jurnalul și-l amușina precum un câine. Asta era sarcina lui. Înainte de a ajunge la Cabinetul 1 sau 2, ziarele erau mai întâi mirosite de angajații securității, pentru că Ceaușescu se temea că ar putea fi otrăvit în acest fel. În perioada respectivă se știa de o tentativă a unor rebeli anticomuniști, care au încercat să-l „lepede de barbă” pe Fidel Castro, amicul lui Nicolae Ceaușescu.
După 89, cenzorii sistemului comunist, ai ziarelor din acea epocă, s-au repliat rapid. În tipografiile în care zeci de ani s-au cules dogmele materialismului dialectic, aceleași persoane, golite de sensul existenței antedecembriste, s-au cățărat, din nou, în vecinătatea mașinilor de corectură și ai truditorilor în tranșeele literei de plumb. Uitaseră că, până mai ieri, făceau apologia marxism-leninismului. Ziare precum Democrația, Phoenix și Prostituția erau conduse de corifeii Epocii de Aur. Secretarii de redacție nu mai duceau la zincografie poze cu tovarășul sau cu tovarășa, ci muieri în pielea goală, crăcite și extrem de uimite.
Tipografii tratau problema cu profesionalism și interes, iar paginatorii se adunau ciopor ca să vadă „minunea”. Cel mai erotic ziar post-decembrist a fost Oblio urmat de LIR (Magaziul Românilor Liberi, fondat de Ion Rațiu). Cititorul român a avut la discreție o avalanșă de țâțe și de cururi. Muncitorii României hrăniți prost, obosiți după lucrul în ture, în uzine neperformante, aveau să guste din plin sminteala instaurată de noii făcători de presă. Îți era jenă să deschizi un ziar pe stradă sau în metrou. Unii te catalogau drept obscen dacă citeai în public Expresul. Dar asta era noua tendință. Vremurile se schimbau și noi, românii, odată cu ele. Eram liberi. Liberi să… ce?