Ion Ursu a povestit zilele trecute cum a fugit în anii ’90 din România. Redăm integral povestea sa dramatică pentru a putea aprecia cu adevărat faptul că acum România este membru UE și Schengen. Să nu uităm faptul că ceea ce ni se pare firesc acum, să urcăm în avion pentru a ajunge în orice țară din Europa, era imposibil în urmă cu 30 de ani.
A fost odată, când nu eram în Schengen:
… Deja aveam mai bine de o săptămână de mers pe jos prin Munții Balcani, după ce trecusem ilegal, pe timpul nopții, două frontiere, cu spaima de a nu fi prinși de grănicerii sârbi sau bulgari. Norocul meu era că mă orientam bine după soare, lichenii de pe copaci și aflam punctele cardinale – lucru învățat la orientarea în teren în unitatea de grăniceri unde făcusem armata, în Sighetu Marmației. Aurică, hoțul și spărgătorul de case cu care mă cunoscusem pe drum, se rătăcea mereu. Mai eram însoțit de Petrică, care era înțeleptul nostru și vorbitorul de engleză. Amândoi erau din Prahova.
Trecusem frontierele celor trei țări – Bulgaria, Iugoslavia și Grecia – traversând Munții Rodopi pe timp de noapte. Ziua era caniculă. Te sufocai de atâta boschetărie, pietriș și urcuș pe crestele muntoase, fără niciun echipament. Noaptea dormeam o oră, pentru că nu făceam focul, de teamă să nu fim văzuți. Umezeala pământului și răcoarea muntelui se instalau rapid în oase. Nu știam dacă tremuram de frig sau de frica zgomotelor pădurii pe timp de noapte: o bufniță, un fâșâit discret sau chițăitul șoarecilor. Toate astea se amplificau în mintea noastră, în bezna aia liniștită. Se mai dezmorțeau și juliturile de pe față și mâini, care începeau să usture toate de parcă ar fi fost la o comandă dată de un ofițer aspru și nevăzut.
Am ajuns în vârful muntelui, unde am găsit niște cazemate în ruine și o bucată de carton dintr-un pachet de țigări pe care scria în greacă. Uraaa! Am înoptat acolo, printre bolovani, unde am simțit pentru prima dată sentimentul de libertate. Am coborât în primul sat grecesc. Eram plin de vânătăi, bube și bătături la picioare.
Asta îmi amintea de cartea lui Zaharia Stancu, Jocul cu moartea, după care s-a turnat și filmul Prin cenușa imperiului. În film, inegalabilul Gheorghe Dinică – Diplomatul – însoțit de Darie, țăranul șchiop, dar cu sete de cunoaștere, evadează din trenul în care erau deportați de soldații nemți undeva prin zona Albania/Grecia și călătoresc prin Balcani: unul încercând să ajungă în Italia, unde visa să-și continue furtișagurile și escrocheriile, celălalt, să vadă lumea. Numai că n-am avut norocul scenei când cele două personaje întâlnesc grecoaicele ce-i îmbăiază, îmbracă cu hainele bărbaților lor plecați la război, îi hrănesc și le oferă plăceri trupești.
Nu, nu foamea era problema. Ci setea. Setea era cel mai greu de suportat. Deja mă bântuia gândul să-mi beau propria urină. Aveam buzele crăpate și pline de sânge. Gura-mi era plină de afte dureroase de la iarba pe care o sugeam ca să-mi ostoiesc setea, care cobora rânjind a moarte pe gâtul uscat.
Era la sfârșitul lui iunie 1990. După revoluția din 1989, la care participasem activ, și după ce am fost alergat de mineri la mineriada din 13-15 iunie, mi-am luat lumea-n cap și am fugit pe jos. Visul meu, pentru care mă lăsasem de școală la 16 ani, fusese să scap de ulița prăfuită din Băleni, Galați, și de potcovăria tatei.
În primul sat grecesc, localnicii au anunțat poliția,
care a venit rapid, cu pistoalele îndreptate spre noi. Ne-au arestat. Am ridicat mâinile în sus și am strigat:
– Voda, hleb! (apă și pâine în rusă)
Am fost hrăniți cu Coca-Cola și pâine. Uau, ce festin!
Pe la miezul nopții, poliția greacă ne-a urcat într-o mașină. Bucuria se instala la gândul că vom primi azil. Dar a fost de scurtă durată, pentru că ne-au dus într-o pădure. Acolo, sub o ploaie de pulane peste cap și coaste, am fost expulzați și dirijați să fugim în Iugoslavia. Loc unde ne-am despărțit de Aurică, hoțul, care era mereu cu ochii după furat.
Am rămas cu Petrică. După multă obercăială prin pădure, către dimineață, am văzut o gară și m-am urcat în primul tren. Am ajuns la Skopje și căutam din casă-n casă prin sate:
– Rabotîi. (muncă, în rusă)
Înțelegeam din gesturile sârbilor că nu aveau muncă pentru noi și eram dați exemplu copiilor lor:
– Vedeți? Dacă nu învățați… așa o să ajungeți. Cerșetori.
Da, eram cerșetor. Mi-era foame cruntă și dormeam în boscheți. Am luat mai departe trenul cu nașu’, până la Belgrad.
La miezul nopții, în gară, beznă. Oameni cu bărbi nespălate, haine rupte și murdare – cerșetori, bișnițari, pești. Duhoare de urină prin colțuri și gândaci imenși mișunau peste tot.
A doua zi, am făcut baie în Dunăre.
Puțeam a acru. Am găsit un culcuș într-un cimitir, unde dormeam noaptea cu bricheta în mână, ca să nu mă atace haitele de câini maidanezi care bântuiau prin întuneric. Le vedeam ochii lucind prin bezna nopții, printre cruci. Cum să dormi? După câteva ore de somn urmau tremuratul de frig și spaimele.
Foamea… Știam ce-i aia foame, de pe șantierele de la Rovinari și Turceni, dar acum era tare dureroasă. La un magazin din apropiere, un lucrător a aruncat gunoiul.
– Băi! Du-te și caută de mâncare în tomberon! îmi spune Petre.
– Nu, băi. Nu mă duc. Nu mi-a plăcut cartea, dar nici în gunoaie nu caut. Du-te-n p**a mea, Petre! Ți-am cărat bagajul, am descâlcit drumul pe munte când ne-am rătăcit. Dar așa ceva… nu fac.
Se duce el și revine victorios, cu o cutie expirată de conservă de pește. Mă întreabă râzând:
– Mănânci?
– Dacă-mi dai, mănânc. Dacă nu-mi dai, nu mi-e foame.
Am frecat cutia de asfalt până i s-au tocit marginile și am înfulecat-o rapid, cu degetele.
– Hai în culcușul nostru din cimitir. Mâine mă reîntorc în România, îmi spune Petrică.
Nu m-am spălat pe mâini. Mi-am supt toată noaptea degetele de foame, până a dispărut mirosul de conservă de pe ele. A fost ultima oară când am mâncat pește în sos tomat.
Eram un cerșetor. Cu locul meu în boscheții de lângă cimitir. Petrică plecase. Eram singur și prins într-o fundătură. Buboiul din c*r începuse să supureze și febra-mi dădea târcoale, de la infecția care se scurgea pe picior. Dar eu trebuia să mă duc a doua zi la tipul cu care bătusem palma, să-i sap niște șanțuri. Trebuia să-mi fac rost de mâncare și bani de drum, ca să reiau același traseu muntos și să ajung în Atena. Capitala țării portocalelor, după care jinduiam, și a poveștilor cu zei din cărțile cu Hercule, Sisif și Hera, pe care apucasem să le citesc în copilărie.
P.S.
Până la urmă, am refăcut drumul și am ajuns să lucrez ca „om bun la toate”: de la desfundat toalete până la participarea la expoziții de pictură, unde mă dădeam drept posibil cumpărător, spre hazul lui Vanghelie și Nicos, colegii mei electricieni. Participanții nu-și închipuiau că eram de fapt instalatorul de serviciu la un grup de școli și facultăți care organizau astfel de evenimente.
O doamnă directoare, cu zece ani mai mare, începuse să dea târcoale prospăturii de român, curățel, de doar 22-23 de ani, pe nume Ursu. Descoperisem un grup de colegi și colege minunați la locul de muncă. În toți anii aceia, nici măcar o clipă nu m-am simțit un străin marginalizat.
P.P.S.
Doar proștii nu știu ce înseamnă Schengen și UE. Doar proștii…
