Politica europeană de captare CO2 lovește disproporționat România, iar marii producători locali de gaze spun că regulile îi împing într-o poziție dezavantajoasă față de restul Europei.
Ce contestă producătorii de gaze din România
Subiectul a fost readus în prim-plan la conferința Economist Romania Government Roundtable 2026, organizată la București de grupul editorial The Economist. Acolo, Marc Beacom, directorul general al Black Sea Oil & Gas (BSOG), a susținut că noua arhitectură europeană de decarbonizare pune o presiune mult mai mare pe companiile românești decât pe alte state membre.
Mesajul lui a fost tranșant: regulile nu țin cont de diferențele dintre statele europene și riscă să penalizeze tocmai producătorii care asigură o parte importantă din oferta regională de energie. Beacom a argumentat că, în timp ce România primește obligații severe de stocare și captare, alte țări cumpără gaze naturale lichefiate din Qatar sau din Statele Unite, două surse cu o amprentă de carbon ridicată pe lanțul de transport.
Critica lui Marc Beacom
Directorul BSOG a mers mai departe și a spus că Uniunea Europeană îi pedepsește pe producătorii români, în timp ce piața rămâne deschisă pentru importuri din afara blocului comunitar. El a descris situația drept o formă de inechitate care poate distorsiona concurența și poate slăbi producția internă de gaze.
În esență, miza nu este doar tehnică. Discuția despre captare CO2 a ajuns să fie legată direct de competitivitatea industrială, de costurile de conformare și de felul în care sunt împărțite obligațiile între statele membre. Pentru companiile din România, diferența dintre a produce local și a importa devine tot mai greu de justificat financiar dacă reglementarea îi împovărează mai mult decât pe concurenți.
De ce spune Bucureștiul că povara este disproporționată
Și Sebastian Burduja, fost ministru al energiei și actual consilier onorific al premierului, a criticat modul în care au fost stabilite țintele. Potrivit News.ro, el a spus că nu este drept ca România să suporte 25% din obligația de stocare de CO2 la nivelul Uniunii Europene, în condițiile în care țara este responsabilă pentru doar 3% din emisiile de carbon de la nivel continental.
Argumentul are o logică simplă: dacă ponderea emisiilor este mică, iar obligația este foarte mare, rezultă o încărcare disproporționată. Din perspectiva autorităților și a industriei, această formulă poate deveni costisitoare pentru producătorii locali, fără să aducă neapărat un câștig echitabil pentru obiectivele climatice ale UE.
În practică, astfel de reguli pot influența investițiile, ritmul de dezvoltare a proiectelor noi și marjele de profit. Pentru operatori precum OMV Petrom, Romgaz și BSOG, costurile nu se opresc la nivelul unei simple declarații. Ele înseamnă infrastructură, licențe, monitorizare, raportare și, în unele cazuri, proiecte de injecție și depozitare geologică pe termen lung.
Cine este vizat de regulile europene
Potrivit informațiilor prezentate la conferință, cele mai mari companii din România din zona hidrocarburilor se numără printre principalii afectați de legislația europeană privind captarea și stocarea carbonului. OMV Petrom are o cotă de 5,88 milioane de tone pe an, Romgaz una de 4,12 milioane de tone pe an, iar BSOG 250.000 de tone pe an.
Aceste cifre arată dimensiunea obligațiilor și explica de ce subiectul a devenit unul sensibil în mediul de afaceri. În loc să fie perceput doar ca un instrument climatic, mecanismul este văzut de companiile românești și ca un test de competitivitate. Dacă o firmă trebuie să suporte costuri mari pentru a respecta o țintă de stocare, iar gazul importat rămâne mai ieftin sau mai ușor de adus pe piață, distorsiunea este evidentă.
Ce prevede regulamentul NZIA și de ce a ajuns în instanță
Obligațiile vin din regulamentul Net-Zero Industry Act, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la jumătatea lui 2024. Ulterior, în 2025, Comisia Europeană a publicat lista companiilor afectate de noile cerințe. Regulamentul urmărește să accelereze tranziția industrială a Europei, dar în cazul României a produs reacții dure în rândul producătorilor de energie.
Problema nu este doar principială, ci și juridică. Profit.ro a relatat că Romgaz, OMV Petrom și Black Sea Oil & Gas au dat în judecată Comisia Europeană la Curtea de Justiție a Uniunii Europene, cerând anularea regulamentului NZIA. Procesul deschide o dispută mai largă despre cum sunt împărțite responsabilitățile climatice între state și companii.
De ce contează pentru piața de energie
Pentru România, dosarul are implicații care depășesc litigiul în sine. Dacă obligațiile rămân la nivelul actual, companiile locale ar putea fi forțate să investească sume mari în proiecte de stocare, chiar dacă sistemul energetic european continuă să consume volume mari de combustibili importați. Aici apare tensiunea centrală: o politică de mediu care ar trebui să reducă emisiile riscă să împingă producția în afara granițelor Uniunii sau să favorizeze importurile.
În plus, discuția despre captare CO2 nu mai este una abstractă. Ea afectează direct felul în care sunt evaluate rezervele de gaze, planurile de investiții și viitorul unor proiecte offshore sau onshore. Pentru companiile din România, miza este să poată concura într-un cadru care să nu le oblige să suporte un cost mai mare decât cel al rivalilor europeni sau globali.
În acest moment, disputa dintre industrie și Comisia Europeană rămâne deschisă. Bruxelles-ul împinge mai departe agenda de decarbonizare, iar companiile din România spun că sunt tratate mai dur decât ar justifica ponderea lor în emisiile totale. De aici și conflictul care a adus captare CO2 din zona tehnică în centrul unei confruntări politice și economice tot mai dure.
