Dumitru Popescu, supranumit „Dumnezeu” pentru influența sa în politica și cenzura din perioada comunistă, a încetat din viață la vârsta de 96 de ani. Slujba de înmormântare va avea loc duminică, la ora 12, la Cimitirul Belu Ortodox.
Popescu a debutat ca jurnalist în 1950, la revista Contemporanul, și a urcat rapid în ierarhia presei comuniste, ocupând funcții de conducere la Scînteia Tineretului și Scînteia, două dintre cele mai importante publicații ale regimului.
A fost director general al Agerpres între 1960 și 1962. Cariera sa politică a început odată cu înscrierea în Partidul Muncitoresc Român în 1953, ajungând ulterior vicepreședinte al Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă, iar din 1968 a ocupat funcții cheie în Partidul Comunist Român, inclusiv cea de secretar al Comitetului Central și membru al Comitetului Politic Executiv.
Activitate literară:
Dumitru Popescu a fost autorul unor volume diverse, incluzând proză, poezie și eseuri, dar a scris și memorialistică după căderea regimului comunist. Printre cele mai cunoscute titluri se numără:
- Am fost și eu cioplitor de himere
- Cronos autodevorându-se
- Elefanții de porțelan
- Panorama răsturnată a mirajului politic
- Pumnul și palma (roman)
Moștenirea și controversele:
Porecla „Dumnezeu” reflecta influența sa marcantă în implementarea cenzurii politice, însă activitatea sa era caracterizată de un echilibru relativ, cu toate că uneori lua decizii considerate excesive. După 1989, Popescu și-a concentrat atenția asupra scrierii memoriilor, în încercarea de a oferi propria perspectivă asupra regimului comunist.
Popescu a fost și rector al Academiei „Ștefan Gheorghiu”, o instituție de elită a Partidului Comunist, specializată în formarea cadrelor de partid, consolidând astfel controlul ideologic al PCR. Moartea sa închide un capitol al istoriei recente a României, fiind ultimul reprezentant proeminent al echipei care a susținut regimul lui Nicolae Ceaușescu.
