Neobișnuita normalitate

Gest neobișnuit: zilele trecute un șofer din Cluj a lovit din neatenție o mașină staționată, apoi s-a întors sa-l găsească pe proprietarul care lipsea, pentru a încheia constatarea amiabilă, de daune. Nu l-a găsit, așa că a postat pe Facebook întâmplarea, încercând să dea de el. Un gest de normalitate pe care presa noastră îl pune la categoria „Neobișnuit”.

La fel, dacă cineva găsește un portofel, un portmoneu, un portvizit cu bani și îl predă autorităților, devine imediat vedetă, e aplaudat îndelung și i se înalță o statuie, deși respectivul n-a făcut altceva decât să respecte legea. Legea privitoare la proprietatea bunului găsit!

Dar dacă găsitorul face parte dintr-o instituție publică de stat a cărei imagine devine astfel oglinda vie a educației protagonistului, e caz de primă. Rețelele sociale abundă de clipuri în care tineri nesimțiți stau pe locul destinat vârstincilor și sunt ridicați de către alții, spre a da un exemplu, de doamne care sunt jefuite și apoi apărate de persoane care intervin în conflict, de motocicliști care dau prioritate pietonilor, într-un mod teatral, neverosimil.

Ce mai, am putea vorbi de rolul educativ al internetului, dacă n-ar fi altceva la mijloc, goana după like-uri, pentru că, de sărmanul nedreptățit chiar nu-i pasă nimănui, într-o lume guvernată de instituția indiferenței.

Gestul de a sprijini pe cineva aflat la ananghie e un lucru senzațional, nemaivăzut, uluitor. A dărui, a ajuta un bătrân să treacă strada, a nu parca pe locurile pentru persoane cu dizabilități, a înapoia cuiva lucrul pierdut sunt fapte care te pot așeza în rândul sfinților în viață, într-o societate lipsită de empatie, ai cărei membri - (între două-trei cruci făcute cu milostenie și repeziciune, de parcă ar cânta la balalaică, când trec pe lângă biserici,) - sunt gata să se sfâșie. Sau să TE sfâșie!

Ne-am obișnuit atât de mult cu nesimțirea, cu avalanșa de vorbe urâte, la ore de maximă audiență, încât au ajuns să ne mire, nu faptele exepționale, ci acțiunile cetățenești, normale, firescul, pentru că, de la o zi la alta, ștacheta peste care trebuie să ridicăm pasul, pentru a ne putea numi oameni, e tot mai jos.