Perspective

Nu poți condamna comunismul cu cravata de pionier la gât

Nimeni nu ar accepta un spectacol antinazist cu copii în uniforme Hitlerjugend. De ce acceptăm pionierii pe scenă, într-o țară în care 66,2% îl văd pe Ceaușescu drept lider bun?

de Alin Radu · · Asistat de AI

Trei cadre: spectacolul de 23 August 1986 cu portretul lui Ceaușescu, copii în uniforme de pionieri la Sala Palatului în 2026 și publicul care aplaudă, cu statistica 66,2%
Trei cadre: spectacolul de 23 August 1986 cu portretul lui Ceaușescu, copii în uniforme de pionieri la Sala Palatului în 2026 și publicul care aplaudă, cu statistica 66,2%

Am scris zilele trecute despre momentul de la finalul concertului „Acorduri ample” al lui Theo Rose, de la Sala Palatului, în care un grup de copii îmbrăcați în uniforme de pionieri a cântat „Noi în anul 2000”, în aplauzele sălii. Recunosc, la început m-am inflamat. Apoi am publicat și explicația familiei artistei: soțul ei, actorul Anghel Damian, spune că era un tablou despre eliberarea de comunism, cu imagini de la Revoluție pe ecrane, iar copiii aruncau simbolurile comuniste. Cred că intenția a fost sinceră.

Rămân, totuși, la părerea mea: momentul ar fi trebuit evitat. Și vreau să explic de ce, cu un exercițiu simplu de imaginație.

Pentru cine vrea să înțeleagă de ce o cravată roșie nu e un simplu accesoriu retro, rubrica Semnal Amintiri din Epoca de Aur adună mărturii și documente despre cum arăta, de fapt, viața în comunism.

Un experiment de gândire

Imaginați-vă un spectacol care își propune să condamne nazismul. Pe scenă defilează actori în uniforme SS, sub inscripția „Arbeit macht frei”, cea de pe poarta lagărului de la Auschwitz. Lângă ei, copii îmbrăcați în uniformele Hitlerjugend, organizația de tineret a partidului nazist. Pe fundal răsună „Horst-Wessel-Lied”, imnul partidului lui Hitler. Sala aplaudă.

Să presupunem că, în scena următoare, uniformele sunt aruncate, iar pe ecrane rulează imagini de la eliberarea lagărelor. Ar accepta cineva un astfel de tablou drept manifest antinazist? Ar mai conta intenția regizorului, când imaginea care circulă e cea a copiilor în uniformă, cântând fericiți?

Răspunsul îl știm cu toții. În Germania, simbolurile naziste și „Horst-Wessel-Lied” sunt interzise prin lege. În România, Ordonanța de urgență 31/2002 interzice simbolurile fasciste, legionare, rasiste și xenofobe. Pentru simbolurile comuniste nu există o prevedere similară, deși în Parlament au fost depuse inițiative legislative în acest sens, iar Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului a cerut adoptarea lor de urgență.

Diferența de tratament nu e doar juridică, ci și culturală. O cravată de pionier pe scenă trece drept decor retro. O banderolă a Hitlerjugend ar fi, pe bună dreptate, un scandal. Iar regimul comunist din România, potrivit Raportului Final al Comisiei Prezidențiale din 2006, a făcut între 500.000 și 2.000.000 de victime.

Ce aplaudau, de fapt, spectatorii?

„Noi în anul 2000” nu e o melodie neutră. Lansată în 1976, a fost piesă de repertoriu la serbările oficiale ale epocii, cântată de copii în uniforme, cu iz patriotic și optimism de comandă. Pusă în gura unor copii cu cravată roșie, într-un final de spectacol, ea reproduce exact ritualul pe care pretinde că îl critică.

Așa că mă întreb: ce aplaudau oamenii din sală? Un manifest anticomunist? Sau o melodie care le-a adus aminte, cu nostalgie, de propria tinerețe și, implicit, de perioada comunistă? Sondajul INSCOP realizat pentru IICCMER în vara lui 2025 oferă un indiciu: 71,8% dintre români spun că muzica românească era mai bună înainte de 1989.

Două treimi dintre români (66,2%) spun că Nicolae Ceaușescu a fost un lider bun

Cifrele aceluiași sondaj sunt și mai grăitoare. Două treimi dintre români (66,2%) spun că Nicolae Ceaușescu a fost un lider bun, iar peste jumătate (55,8%) văd regimul comunist ca fiind mai degrabă benefic pentru țară. E un eșec al nostru, ca societate, și începem să-l plătim.

Aproape patru decenii de la Revoluție nu au fost de ajuns ca memoria comunismului să devină o prioritate publică. România nu are un muzeu național dedicat acestei perioade și nu a derulat niciodată o campanie de amploare care să explice ce a însemnat dictatura. La școală, „Istoria comunismului din România” a ajuns materie obligatorie abia în anul școlar 2025-2026, cu sprijinul IICCMER, și numai pentru elevii din ultimul an de liceu.

Lecția vine, deci, prea târziu pentru mulți. Până în clasa a XII-a, o parte dintre copii au părăsit deja școala, alții citesc fără să înțeleagă ce citesc, iar cei rămași au ochii doar pe Bacalaureat. Marian Preda, rectorul Universității din București, atrăgea atenția la lansarea programei că o treime dintre tineri nici nu ajung în acest an de studiu.

Despre această nostalgie Semnal a mai scris, analizând cum percepțiile nostalgice contrazic realitatea documentată.

Arta poate vorbi despre comunism, dar nu oricum

Nu cer cenzură și nu cred că artiștii trebuie să ocolească trecutul. Dimpotrivă, avem nevoie de spectacole care să vorbească despre comunism, mai ales pentru generațiile care nu l-au trăit. Dar simbolurile au greutate. O uniformă de pionier pe un copil, într-un final festiv, cu aplauze, spune o poveste foarte diferită de cea pe care regizorul o are în minte. Iar într-o lume în care imaginile circulă rupte din context, acea poveste ajunge mai departe decât oricare alta.

Într-o țară sufocată de un suveranism alimentat masiv de nostalgie, un astfel de moment nu e o simplă alegere estetică. Este o imagine care, scoasă din sală, lucrează exact pentru cei pe care spectacolul și-a propus să-i combată.

Amintiri din Epoca de Aur

La Semnal avem o rubrică dedicată ororilor din „Epoca de Aur”, cu mărturii și documente despre cum arăta, de fapt, viața în comunism: Amintiri din Epoca de Aur. Merită citită, mai ales de cei care aplaudă nostalgic o cravată roșie.

DistribuieFacebookXWhatsApp

Articole înrudite

Comentarii

Nu există comentarii la acest articol.