În mai 1908, o echipă de foraj condusă de inginerul britanic George Reynolds a găsit petrol la Masjid-i-Suleiman, în munții Zagros din sudul Persiei (Iranul de astăzi). Descoperirea, făcută după șapte ani de căutări aproape eșuate, a pus bazele primei companii petroliere din Orientul Mijlociu și a deschis un capitol care avea să transforme complet regiunea.
Povestea a pornit în 1901, când omul de afaceri britanic William Knox D'Arcy a obținut de la șahul Persiei o concesiune pentru explorarea petrolului. Inginerul Reynolds a condus operațiunile pe teren, în condiții dificile, iar finanțarea a venit succesiv de la D'Arcy și de la compania scoțiană Burmah Oil.
Un foraj aproape abandonat
Pe la mijlocul anului 1908, atât D'Arcy, cât și conducerea Burmah Oil erau aproape de renunțare. Cheltuiseră deja sume mari fără rezultat, iar potrivit unor relatări istorice, compania îi trimisese lui Reynolds instrucțiuni să oprească lucrările și să trimită echipamentul înapoi pe coastă. Reynolds a amânat însă executarea ordinului.
Norocul a venit în dimineața de 26 mai 1908: la o adâncime de aproximativ 360 de metri, sonda a lovit un zăcământ sub presiune, iar petrolul a țâșnit deasupra instalației de foraj. A fost prima descoperire comercială de petrol din Orientul Mijlociu.
Nașterea Anglo-Persian Oil Company
Câmpul de la Masjid-i-Suleiman s-a dovedit a fi unul dintre cele mai mari din lume la acea vreme. Pe 14 aprilie 1909 a fost înființată Anglo-Persian Oil Company, având un capital de aproximativ 2 milioane de lire sterline. Compania a construit o rafinărie la Abadan, finalizată în 1912, care avea să devină pentru o vreme cea mai mare din lume.
În 1914, guvernul britanic, condus atunci de Winston Churchill ca ministru al Marinei, a cumpărat 51% din acțiunile companiei, pentru a asigura combustibil pentru flota Regatului Unit. Anglo-Persian Oil Company avea să devină, prin transformări succesive, Anglo-Iranian Oil Company și apoi British Petroleum (BP).
Descoperirile s-au extins în lumea arabă
În deceniile următoare, explorările petroliere s-au extins și în statele arabe din regiune — Arabia Saudită, Irak și Kuweit — deși ritmul a fost lent până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. După 1945, industria petrolieră a cunoscut o dezvoltare rapidă, care a modelat profund istoria Orientului Mijlociu, de la creșterea economică la conflicte și tensiuni politice.
Până în 1957, producția și exportul de petrol din regiune erau realizate aproape exclusiv de companii occidentale, care plăteau redevențe statelor-gazdă.
Fondarea OPEC, un punct de cotitură
Situația a început să se schimbe în 1960. Nemulțumite de reducerile unilaterale de preț impuse de marile companii petroliere occidentale, Iran, Irak, Kuweit, Arabia Saudită și Venezuela s-au reunit la Bagdad, între 10 și 14 septembrie, și au fondat Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC). Scopul declarat era coordonarea politicilor petroliere ale membrilor și apărarea prețurilor în fața marilor corporații occidentale.
În anii următori, la organizație au aderat și alte state producătoare, printre care Qatar, Libia, Indonezia, Emiratele Arabe Unite și Algeria. În anii 1970, membrii OPEC din Orientul Mijlociu au preluat treptat controlul asupra companiilor petroliere care le exploatau resursele. În unele cazuri, precum Algeria, naționalizarea s-a produs brusc; în altele, precum Arabia Saudită, tranziția de la Arabian American Oil Company (Aramco) la Saudi Aramco, companie de stat, s-a întins pe șapte ani.
Un secol de influență globală
De la sonda din munții Zagros până la cartelul care influențează azi prețul petrolului la nivel mondial — OPEC+ continuând să ajusteze periodic nivelurile de producție —, drumul industriei petroliere din Orientul Mijlociu a fost strâns legat de istoria politică a regiunii. Descoperirea din 1908 a transformat state agrare în actori-cheie ai economiei globale, dar a adus și dependență de resurse, ingerințe străine și, ulterior, mișcări de naționalizare care au redefinit raportul de putere dintre statele producătoare și companiile occidentale.
