20 de ani în Siberia. Povestea Aniței Nandriș Cudla

Copiii Aniței Nandriș, Mitruță, Vasile și Toader, au fost deportați împreună cu mama lor în Siberia în 1941 și au supraviețuit acolo timp de 20 de ani, în condiții de o brutalitate extremă, înainte de a fi reabilitați și a se întoarce acasă.

În iunie 1941, au fost luați din casa lor din Mahala, Bucovina, în noaptea de 13 iunie, de către K.G.B., împreună cu mama lor, tatăl lor fiind separat de familie. Au fost înghesuiți, ca vitele, într-un vagon fără scaune sau lăițe, alături de alte familii românești și persoane de alte naționalități, cum erau evrei, polonezi, finlandezi, calmâci și tătari. Călătoria cu trenul a durat aproximativ 20 de zile, cu o singură masă la 24 de ore, constând în pâine neagră și apă călduță, crupe de orz fierte fără sare și zahăr sau o apă roșie, închegată, fără gust, ori ciorbă cu frunze de curechi. Pe parcursul călătoriei, unii oameni leșinau și erau scoși, alții mureau și rămâneau pe peronul gării, iar alții își pierdeau mintea. Anița se temea cel mai mult că își vor despărți copiii de ea, așa cum au făcut cu bărbații.

Prima așezare a fost în Kushinovska, Oblastul Omsk, unde au fost descărcați într-un lagăr și apoi repartizați la colhozuri, într-un sătuc numit Cușinofsca. Toți, inclusiv copiii, au fost puși la muncă forțată – legat grâu, cosit iarbă, prășit cartofi, tăiat pădure – pentru a primi rația de pâine.

Mitruță primea 700 de grame de pâine, iar Vasile și Toader, 300 de grame, Anița împărțind adesea pâinea ei cu ei. Copiii au învățat să culeagă fructe sălbatice de pe tundră pentru a combate scorbutul și alte boli, iar mai târziu au vânat cu lațuri pentru a aduce carne acasă. Anița povestea cum riscau închisoarea dacă erau prinși furând chiar și un pumn de grâu sau un cartof. Condițiile erau inumane: au suferit de dizenterie și păduchi, iar Anița a trecut printr-o boală gravă, tifos, în 1942, din care a scăpat cu greu. Din lipsa hainelor, ea a cusut pentru ea și copii haine din saci.

În iulie 1942, familia a fost transferată la Nadym, aproape de Cercul Polar, într-o zonă de tundră, mlaștini și păduri, cu condiții și mai aspre. Mitruță a fost trimis la pescuit pe mare, devenind ulterior „brigadier” pentru pescari, iar Vasile și Toader au continuat să vâneze și au învățat să construiască bărci și să fie căpitani pe vase de pescuit. Copiii trebuiau să execute ordinele fără crâcnire, chiar și în condiții periculoase, cum era traversarea gheții subțiri. Din necesitate, au învățat limba rusă, deși la început nu cunoșteau niciun cuvânt și erau înjurați și luați în derâdere. Au fost ajutați de alte femei din casa în care locuiau, care aveau grijă de copii când Anița era la închisoare, iar dragostea și grija reciprocă în familie le-a dat puterea să reziste.

După 1958, copiii și Anița au fost reabilitați. Tatăl lor fusese găsit mort într-un lagăr din Corni, în zona Munților Ural, în martie, iar acuzațiile false conform cărora acesta era „culac”, primar sau politician au fost dovedite minciuni. Pe 13 iunie 1961, exact la 20 de ani de la deportare, familia s-a întors în Mahala. Reîntoarcerea a fost dificilă, casa lor fiind ocupată de alții, iar Vasile a trebuit să plece din nou în Siberia pentru a strânge banii necesari răscumpărării proprietății, revenind definitiv în 1962.

Anița a rămas profund marcată de suferința copiilor și de lipsa de alimente proaspete din Siberia, chiar și după întoarcere, când aveau abundență. S-a reîntâlnit cu frații săi, în special cu Ionică, care o susținuse prin scrisori în timpul detenției. Anița a scris un manuscris de 360 de pagini, ca mărturie a calvarului ei și al familiei, pentru a nu lăsa crimele comunismului uitate. Ultima tragedie a fost moartea fiului cel mic, Toader, în 1985, iar Anița a murit în 1986, fiind îngrijită de Mitruță și Vasile.