Noi suntem Mario!
De când s-a întâmplat nenorocirea asta, mărturisesc că eu nu mai sunt om. Mă doare Mario, mi-e milă de părinții lui, dar afară de a scrie despre ei și de a semna petiția pentru Legea Mario nu am nicio putere.
Sunt convinsă că și voi, cei care mă citiți în clipa asta, sunteți tulburați, triști, că vă priviți altfel copiii, că vă duceți la băieții voștri și îi îmbrățișați fără un motiv anume, iar ei se uită mirați la voi (Ce-o apucă pe mama?). Știu! 🙁
Mario va rămâne rana unei Românii eșuate, o rană profundă provocată de o educație leșinată, care abia se târăște, în care elevii fac live-uri pentru Tiktok în orele de istorie și sex la budă, o rană provocată de nepăsare, inconștiență, o rană cauzată de cultura manelelor, a pumnului ridicat, a drogurilor și a „artiștilor” (traperi!) care îndeamnă la violență.
Noi vom purta rana Mario, în piept, tot timpul. Chiar și atunci când se va așterne uitarea peste această dramă cumplită.
Mario suntem noi!
Mario Alin Berinde avea 15 ani. Vârsta la care un copil ar trebui să-și facă planuri pentru viitor, nu să devină subiect de necropsie. A murit nu într-un accident, nu într-o altercație spontană, ci ucis cu premeditare. Lovit cu toporișca și cuțitul, fără milă, în repetate rânduri, incendiat, îngropat în spatele unei case. Totul pus la cale cu o lună înainte. De alți copii!!
Ce inimă să ai, ca să poți da cu toporul într-un prieten cu care te-ai jucat când erați mai mici, un băiat ca și tine, care adineauri vorbea, te privea în ochi? Poate doar dacă ești un fluviu de otravă, de ură, de întuneric irecuperabil. Numai așa!
Aceasta nu mai este o știre de „fapt divers”. Este un semnal de alarmă care urlă.
Ce a scos la iveală ancheta? O crimă gândită, nu un impuls!
Declarațiile procurorilor sunt fără echivoc: autorii au avut timp să se răzgândească. Nu au făcut-o. Dimpotrivă. Au continuat să fie prieteni cu Mario, să meargă cu el la școală, să-l privească în ochi, știind că plănuiesc să-l omoare. Asta spune mai mult decât orice raport psihologic.
După crimă, unul dintre agresori i-a scris victimei pe Instagram: „Unde ești?”. Nu din îngrijorare. Ci pentru alibi. Pentru acoperire. Pentru a păcăli ancheta.
Asta nu este copilărie! Este beznă.
Autopsia care nu lasă loc de îndoială
Lovituri repetate, violență extremă, urme clare de agresiune. Incendierea cadavrului nu a fost un accident, ci o încercare de a șterge urmele. Îngroparea trupului – o etapă finală a unui plan bine pus la punct. Cine mai poate spune, cu onestitate, că „nu au știut ce fac”?
Vinovații care nu apar în comunicate
Sigur, agresorii sunt minori. Dar nu sunt singurii responsabili.
