Într-o Românie care încă își caută busola morală (și, evident, n-o găsește!), la Săpoca – într-un spital care ar fi trebuit să aline suferința – asistăm la scene rupte dintr-un coșmar care n-ar trebui să existe nici măcar în ficțiune. Bolnavi psihic – oameni fragili, dependenți de empatie și îngrijire – sunt transformați în saci de box. Împinși. Loviți în cap. Loviți de zid. Lăsați ore întregi nesupravegheați, legați de paturi, ca niște obiecte uitate într-un colț întunecat al unui sistem bolnav.
Această realitate nu este un accident. Este efectul direct al unui stat care a abandonat definitiv ideea de omenie instituțională.
Cum s-a ajuns aici? Cum am reușit, ca societate, să acceptăm pasiv că într-un spital de psihiatrie – locul unde ajung cei mai vulnerabili dintre noi – se poate întâmpla ca un infirmier să ridice un pacient cu tot cu saltea și să-l izbească de un perete? Ce monstru devii când alegi să lovești un om incapabil să se apere? Și ce monstru devine sistemul care tolerează asta, zi după zi, an după an?
Ne place să vorbim despre „demnitate” în discursuri și strategii naționale. Dar în realitate, în acele saloane cu saltele rupte și carne expirată în bucătărie, nu mai e nimic demn. Doar dezumanizare, neglijență, violență și frica mută a celor care nu mai pot striga.
Inspectorii Consiliului de Monitorizare au descoperit scene de o gravitate extremă la Spitalul de Psihiatrie Săpoca din județul Buzău, unde camerele de supraveghere au surprins episoade de violență fizică asupra pacienților. Conform raportului, bolnavii erau împinși, loviți în cap și bruscați, iar cei legați de pat nu erau monitorizați, deși protocoalele prevăd verificări la fiecare 15 minute.