Legendarul colonel
Ar fi trebuit să-și serbeze onomastica alături de familie și prietenii dragi. Pentru el, însă, destinul a hotărât altceva. Colonelul Ioan Tecșa, fostul director al revistei Pentru Patrie și șef al grupului de presă al Ministerului de Interne s-a stins, în urma unui groaznic accident de circulație, pe 21 iunie 1999.
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
Sunt ani de-atunci. Mulți îi măsoară în trepte pe calea succesului, devenirii sau parvenirii, alții în mandate sau eșecuri. Dar există
și oameni, care, și după ce au apus, continuă să lumineze pașii altora prin viață. Unul dintre aceștia e Tecșa. Ioan Tecșa.
Mă voi zidi într-un castel de oase…
Era pe la sfârșitul lui martie, 1992 în secția de Paginație a tipografiei Universul, iadul de plumb și fum din care răzbăteau spre o lume, ce bâjbâia încă pe tărâmul democrației, idei, imagini și câteva picături de suflet. Proprietarii de gazete își ascuțeau săbiile în focul încă viu, aprins de Revoluție. Linotipurile nu mai pridideau să scoată din cazanele cu plumb topit rânduri de ziar, ce plecau, apoi, încolonate spre ramele tipografice.
Noi, necalificații, muncitorii simpli din secție, cei de dincolo de mesele metalice, mânuitori de șpalturi și cuțite de
paginație, aveam privilegiul de a vedea primi știrile, reportajele, editorialele, în faza aceea intermediară, dintre manuscrisul redactat de ziarist și coala tipărită ce urma să prindă aripi, țâșnind din gura rotativei. Eram ca niște spiriduși, tineri, plini de cerneală și șpan până-n gât. La câțiva quadrați distanță (Quadratul e o măsură tipografică, echivalentul a 1,8 cm) se lucrau de zor ziare ale puterii, dar și ale opoziției, se puneau în pagină articole deochiate cu primele femei goale din România postdecembristă, dar și materiale evalvioase, ce îmbrăcau câte o icoană de zinc montată pe picior de plumb. Plumbul… nemetalul bun de făcut gloanțe, dar și cuvinte care ucid.
Printre cei care veneau să supervizeze lucrările la ziarul Poliția Română era și colonelul Ioan Tecșa, un bărbat înalt, bine făcut, plin de viață, amabil și zâmbitor. Eram un simplu muncitor necalificat, murdar de cerneală și umil, permanent hăituit, ca și colegii de teapa mea, de către cei doi brigadieri, absolvenți de opt clase, „șefii noștri supremi”!
În copilărie voiam să dau la Litere, însă frate-miu, matematician vestit și cu simțul umorului mereu la el, m-a sfătuit să încep… cu litera de plumb, că și aia era o LITERĂ. „Mă, frate-miu, la tipografie o să ai câte litere vrei!” mi-a zis el
zâmbind pe sub mustață. Iar mie nu mi s-a părut o idee rea. L-am ascultat. Acum eram între atâția ziariști și nu puteam să bag mâna în foc că îmi erau cu toții simpatici. Unii ne tratau de sus, și poate pe bună dreptate. Colonelul Tecșa, însă, era
printre puținii care vorbeau de la om la om cu cei îmbrăcați în halate albastre. Așa se făcea că miercurea, când se pagina Poliția Română, mai stăteam oleacă de vorbă, despre una, despre alta, până să vină „corecturile” de la linotip.
Cum să vă spun, atunci când discutam cu acest om, toate necazurile mele dispăreau, avea un efect magic asupra mea, era tonic. (Hai, măi, Răzvane că viața e frumoasă, ești tânăr!)
Abia așteptam să vină, eram ca și câinele lui Pavlov, miercurea. Într-una din acele zile, a scos o carte din geantă și mi-a oferit-o. Erau versuri scrise de el. „Dansatorii de seară”. O am și acum.
