Cel mai vechi obiect pe care îl am este un șarpe din mărgeluțe de sticlă. Se pune la gât. Îl am de la bunica paternă, Bențoaia, și cred că are peste 100 de ani vechime. Este lucrat cu migală și, dacă ar putea vorbi, cred că mi-ar șopti multe povești, majoritatea în limba maghiară. Șarpele ăsta poartă în el o lume. Îl privesc cu uimire, și mă întreb pe câte fete le-o fi împodobit, câte degete l-au atins, de câte ori a râs șarpele cu ele, și de câte ori o fi plâns… Nu l-am purtat niciodată, pentru că nu mai are închizătoare.
Tot de la Bențoaia mai am o camee cu elemente din agate (cred!) os și turcoaze (e stricată!) și un medalion religios, o iconiță catolică, mică, mică. O miniatură. Am purtat-o cândva…
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
Al doilea obiect la care țin foarte mult este o curea din piele, cu o cataramă nichelată. O am din 1990, și mi-a strâns mijlocul mereu, ca palmele unui iubit prea posesiv. O am de la Cristi. Am pierdut-o, am găsit-o, iar am pierdut-o, iar am găsit-o. Tot de la el mai am o brățară din argint pe care a purtat-o și fratele meu, apoi s-a reîntors la mine. Încă o țin la mână. Îmi place brățara, nu de alta! Și-mi amintește de mine, când nu eram eu.
