Prima mea amintire datează de pe vremea când aveam maxim opt luni. Da, știu, asta e o minciună, pentru că niște oameni deștepți, mult mai deștepți decât mine, au stabilit clar că primele amintiri ale unui om pot fi maxim de la vârsta de patru ani. Eu nu contest ce susțin oamenii deștepți, eu spun doar că am început să umblu la opt luni și jumătate, iar în timpul primei mele amintiri încă nu umblam. Dar dădeam ture în interiorul unui butoi, mergând mai mult în patru labe, decât ridicat în picioare, dar amintirea mai clară nu e imaginea butoiului, văzut din interior, ci imaginea cerului, sub forma unei pete rotunde, de un albastru infinit, peste care navigau uneori leneș nori albicioși sau gri.
Uneori, la marginea petei mele de cer apărea capul unui câine mare și mă privea atent, dar nu ajungea la mine și nici eu la el, degeaba mâ întindeam. Mai am și amintirea unor sunete care îmi atrageau atenția, dar pe care nu le puteam identifica pentru că nu aveam cum să le asociez cu ceva, nu știam că ciripitul aparține unor păsări, că lătratul se aude de la un câine, că foșnetul este sunetul scos de frunze, când vântul se trezește, pentru mine toate erau doar sunete. Cu excepția unui singur sunet, pe care am învățat repede să-l identific și să-l asociez cu ceva. Zic de un scârțâit. Cel al lanțului de la bicicleta cu care mergea bunicul la muncă. Când se auzea scârțâitul știam că mi s-a terminat captivitatea, că urmează să se suprapună peste cer o față ridată, cu o mustață ca a lui Hitler, cu ochi care râd, buze care vorbesc și obraz care înțeapă când sunt luat în brațe și pupat. El era salvatorul meu din butoiul care mai păstra vag mirosul de varză murată și el, bunicul, era cel cu care dormeam. Mă cuibăream în spatele lui, îmi așezam talpa piciorului în palma lui și îi frământam urechea între degete, până adormeam. Atât l-am tras de urechea stângă, în cei patru ani cât am dormit cu el, încât urechea asta a avut-o pentru restul zilelor mai mare decât cealaltă.
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
Nu vorbeam încă, dar înțelegeam ce zicea bunicul. Când mă salva din butoi și mă înțepa cu barba îmi zicea:
– Copil cu păr de cânepă, iar te-a închis baba asta în butoi? Hai la bunicul să te pupe, mâncu-ți ochii ăia de cer senin!
Apoi, după o porție zdravănă de drăgăleală, își amintea că îi este foame.
– Hai cu bunicul să scoatem vreo două cepe din grădină.
La smulgerea cepei contribuiam din plin, chiar dacă eu rupeam doar frunzele și bunicul era nevoit să scoată partea albă din pământ folosindu-și brișca de care nu se despărțea niciodată și pe care o ascuțea zilnic să taie ca briciul. Cepele le spălam în vălăul din care bea văcuța Sara și Bătrâna bărboasă, care era nimeni alta decât capra cu laptele căreia am crescut eu mare. Laptele Sarei era dus cu găleata undeva, dar laptele Bătrânei Bărboase rămânea acasă și nu cred că există pe lumea asta ceva mai gustos decât laptele rece de capră cu mămăligă caldă. Concurență serioasă îi face doar ceapa aia smulsă din grădină, spălată în vălău, strivită pe masă de palma plină de bătături a lui bunicu, tăvălită un pic prin sare și mâncată cu mămăliga rămasă de la amiază, mămăligă tăiata felii și prăjită un pic pe plita sobei, dacă se întâmpla să fie deja focul făcut.
Eram tare tăcut pe vremea aia. Nu am fost niciodată un copil plângăcios, cu mine n-a trebuit sa se plimbe nimeni noaptea prin casă și să mă legene ca să tac și să dorm, îmi era deajuns urechea bunicului și palma lui în jurul tălpii mele. Nu am scos sunete cum fac alți copii când gânguresc sau încearcă să spună ceva.
Când m-am decis să vorbesc, cam la o lună și jumătate după ce am împlinit vârsta de doi ani, am speriat-o pe bunica rău, pentru că nu se aștepta.
Era pe la începutul iernii. Căzuse deja o zăpadă de vreo douăzeci de centimetri, temperatura scădea noaptea sub minus zece grade și focul nu se stingea decât cel mult noaptea, ca apoi la cinci dimineața să fie reaprins de bunicul, de cum se dădea jos din pat. Era ca un ritual îndeplinit cu precizie de ceasornic zi după zi, lună după lună și an după an. Aprindea focul la cinci dimineața, apoi scotea din damigeană o ulcică de vin și o lăsa la încălzit pe marginea plitei. Până să se ridice o spumă albicioasă la suprafața vinului, bunicul termina de hrănit animalele. Avea o ordine pe care o respecta strict și în acest lucru. Primul care primea mâncare era Daki, ciobănescul mioritic transformat în căluț, de mine, ocazional, când am început să umblu. Motivul era că Daki dormea afară, ca să ne păzească, chiar dacă avea cușca lui. Urmau apoi pisicile pentru că ele erau responsabile de ținerea sub control al numărului de șoareci din gospodărie, deci aveau de muncit. Erau lăsate afară găinile din coteț și li se aruncau atâtea mâini de boabe de porumb câte găini erau. Urma apoi Bătrâna Bărboasă, Sara și iepurii. Porcii primeau întotdeauna ultimii de mâncare, pentru că lăturile primite să fie preparate cu apă caldă.
O dată încheiată activitatea asta de început de zi, urmam noi la rând. Adică eu și bunica. Primeam fiecare câte un pahar de vin cald. Bunica un pahar normal, plin, eu un păhărel mic, de pălincă, îndulcit cu miere. Îl dădeam pe gât ridicat în fund și, de cum îl înghițeam, mă și întindeam la loc în pat și adormeam. Bunicul își lua propriul pahar de vin și ieșea în fața casei, ca așezat pe băncuța de sub geamul camerei să fumeze o mărășească și să se gândească la ce are de făcut în ziua aia.
Mulgea văcuța, căprița, apoi își lua geanta cu mâncarea și sticla cu apă, se suia pe bicicletă și pleca la muncă. De regulă, cu mult înainte ca eu să mă trezesc.
Toată ziua eram doar cu bunica acasă. Ea își făcea treburile prin jurul casei și vorbea cu mine toată ziua. Eu doar tăceam. Până în acea zi de la sfârșitul lui noiembrie.
-E târziu, deja. În curând apare bunicu-to, că a apus soarele deja.
– De ce? Am vorbit eu pentru întâia oară în viața mea. Iar bunica din reflex mi-a răspuns.
– Pentru că asta e ora la care vine de regulă.
– Nu asta am întrebat, buni! Soarele de ce a apus?
Atunci a sesizat bătrâna că eu am vorbit și atât datorită faptului că am vorbit clar și corect, cât și, din cauza întrebări neobișnuite, așa s-a speriat, de fugit afară din casă și a chemat-o pe tanti Iuliana.
Dar degeaba, că nu mai aveam nimic de zis. Am întrebat ce m-a interesat și dacă nu am primit răspuns atunci m-am încăpățânat să nu mai vorbesc.
Am vorbit cu bunicul. Pentru că bunica i-a povestit ce am zis și, el în loc să fugă după vecine, ori să se minuneze că am vorbit, s-a apucat să-mi explice ce m-a interesat.
– Soarele apune, așa obișnuim să zicem, când se termină ziua și vine noaptea. Dacă te uiți în jur, o să vezi că în toate direcțiile este un loc unde cerul atinge pământul, când Soarele trece de linia aia și se ascunde în spatele dealurilor, zicem că a apus.
– Dacă mă duc până acolo pot să ating cerul?
Bunicul a râs.
– Nu poți, copile, că pe măsură ce mergi se îndepărtează linia aia unde pământul atinge cerul. Dar de ce vrei să atingi cerul?
Credea că la întrebarea asta doar voi ridica din umeri, ori că rămân tăcut, căci cine s-ar aștepta la vreun răspuns din partea unui copil de doi ani la o astfel de întrebare? Dar eu știam de ce vreau să ating cerul.
– Pentru că e acolo, bunicule! Și tot ce văd trebuie să și ating.
– Hmm…Mda. Cred că ai dreptate. Într-o zi, când o să mai crești, sunt sigur că o să atingi cerul.
M-am culcat fericit pentru că trebuia doar să mai aștept un pic, să mai cresc puțin și cerul îmi devenea accesibil.
A doua zi l-am cunoscut pe nea Domi. Probabil că el mă cunoștea deja, dar pentru mine a fost doar încă un om din multitudinea de oameni care se perindau pe uliță sau intrau pe poarta bunicilor cu vreo treabă. Dar din ziua aia a părăsit definitiv anonimatul oferit de apartenența la o mulțime și a devenit nea Domi, un om ca nimeni altul. Într-o zi am să vă povestesc mai multe despre el, căci el se face vinovat în multe privințe pentru omul care am devenit.
În ziua aia însă, nu aveam nici cea mai mică idee despre importanța întâlnirii, așa că l-am tratat pe nea Domi ca pe un oarecare, adica ignorându-i prezența. Mă jucam cu o bucată de sfoară, stând în mijlocul patului, când s-a ridicat nea Domi de pe scaunul de lângă masă, unde ședea de regulă când îl aștepta pe bunicul. A venit lângă pat și m-a mângâiat pe cap.
-Eu sunt Domi, vecinul vostru din față.
N-am zis nimic, doar m-am uitat în sus la el și aveam ce vedea. Era un bărbat masiv, înalt de peste doi metri, cu niște brațe pe care mușchii păreau niște frânghii groase ce împungeau pielea, cu o barbă albă pentru care până și celebrul Moș Crăciun îl putea invidia, cu plete de un alb impecabil și cu niște ochi albaștri, ca florile din grâu.
– Stai, gândacule, să te văd mai bine!
Fără să-și ceară voie de la bunica m-a apucat de la subțiori cu palmele lui enorme și m-a ridicat deasupra capului, atât de sus de am putut atinge bârnele de lemn ale tavanului, ceea ce m-a făcut să râd de încântare.
– Ești fericit, gândacule. Ia să vedem cum reacționezi la cădere.
Mi-a dat drumul de acolo de sus și m-a prins la vreo douăzeci de centimetri de pat, iar eu am râs din nou. Nu m-am speriat pentru că nu știam nimic despre căderi și dureri.
– Ia zi-mi, Ilona, e plângăcios nepotu-to?
– Deloc, nea Domi! Are deja mai bine de doi ani, dar încă nu l-am auzit plângând.
M-a așezat înapoi în pat și m-a mângâiat din nou pe creștet.
– Uite-te la mine, gândacule! Vezi ce alb mi-e părul? Ca al tău, cred că suntem cei mai albi din tot satul!
M-am prins cu mânuțele de păr, dar nu aveam cum să văd ce culoare am în cap. Nea Domi a ghicit însă ce vreau și m-a luat în brațe, a traversat bucătăria până la ușă, unde, pe un cui bătut în perete stătea agățată oglinda folosită duminica dimineața de bunicul pentru a se bărbieri.
M-am uitat la imaginea mea și la dublura lui nea Domi.
– Cânepă!
Bătrânul alb în cap a râs.
– Da, cânepă. Dar cum de știi tu de astea?
– De la moșu-so știe, că așa-i zice când vine de la muncă, copil cu păr de cânepă.
– Nu mă contrazic eu cu nea Marton, că știe el mai multe decât mine. Dar fi atentă, tu Ilona, la ce m-am gândit! Până ajunge nea Marton acasă ai putea să mi-l împrumuți mie pe gândacul ăsta mic. Doar cât să-i arăt ceva ce n-a mai văzut. Promit că o să am grijă mare de el, nu ți-l stric!
Bunica s-a învoit fără să se lase rugată prea mult, pe de-o parte pentru că avea încredere totală în nea Domi, pe de altă parte pentru că avea treburile ei de terminat și putea lucra cu mai mult spor, dacă nu trebuia să mai stea cu ochii pe mine.
Nea Domi m-a dus în brațe la el în casă. O singură cămăruță de doar patru pe patru metri, cu pământ bătătorit pe jos, cu un pat de o singură persoană lângă peretele din fund, o masă cu un singur scaun, o sobă în apropierea ușii, o laviță sub fereastra micuță și un raft pe perete, deasupra mesei, asta era toată averea lui Domi la o primă privire.
M-a așezat în mijlocul patului, apoi a dat deoparte pătura de pe umflătura de la capătul patului zicând:
– Ia să vedem noi cum stă gândacul ăsta cu sufletul!
Dezvelise de fapt pisicuța multicoloră cu care își împărțea zilnic mâncarea, pisicuță care avea doi puișori care pe moment dormeau împăcați, lipiți de burtica mamei lor, dar care au început să orbecăie de cum au fost dezveliți. Țin minte că tremuram de emoție. Aveau și bunicii mei pisică, venea uneori să se culce lângă mine și-i plăcea să fie mângăiată, dar ceva atât de frumos ca puii ăia încă n-am văzut în viața mea și m-am întins să-i iau. Nea Domi nu m-a oprit, doar urmărea să vadă ce se întâmplă. Pisica mi-a mirosit mâna, apoi s-a frecat de mâna mea, s-a ridicat, a venit și mi s-a tolănit între picioare. Cele două scârțâitoare mici au urmat-o încet, mânați probabil de instinct sau atrași de mirosul de lăptic de la țâțele umflate ale pisicuții. I-am luat în palmă, pe rând, i-am mângâiat și i-am așezat lângă mama lor. Bucurie pură, așa s-a numit întâlnirea aia. Încântare. Pisica a început să toarcă și s-a întors complet pe spate, cu lăbuțele către cer, iar pentru nea Domi asta a fost un fel de confirmare.
– Bine, gândacule, dacă Piri te-a acceptat atunci ai sufletul îndeajuns de bun, că pe ea n-o poate prosti nimeni.
Cineva a bătut la ușă și în următoarea clipă a intrat bunicul. S-a uitat la mine cum stau fascinat cu pisicile lipite de mine, a dat mâna cu nea Domi, apoi, confirmare că a auzit tot prin ușă, i-a zis:
– Nu știu cum stă cu sufletul, dar cu curiozitatea și cu ambiția stă bine, vrea să atingă cerul cu mâna, nici mai mult, nici mai puțin.
– Așa și trebuie, dragul meu. Doar că va trebui să-l învăț și eu ceva, dacă mă lași. Să atingă totul cu sufletul, că e singurul mod în care merită atinse.
Bunicul i-a tras un pumn în umăr, prietenește.
– Bătrân nebun, care nici după un război nu s-a deșteptat și zice de suflet. Păi nu te înțeleg eu, Domi, cum să te înțeleagă nepotul meu?
– O să înțeleagă, Marton, stai liniștit. Nu acum, dar peste câțiva ani, dacă va fi cel care trebuie să înțeleagă. Iar dacă e să devină omul care nu știe de ale sufletului, măcar o să știu eu că am încercat.
Nu știu cât a trecut până la următoarea mea amintire, e posibil să fi fost doi ani, poate trei, ce știu sigur e că am învățat între timp să număr pentru a putea juca cărți cu bunicul, că l-am transformat pe Daki, ciobănescul mioritic care încerca să ajungă la mine pe vremea când eram captiv în butoi, în căluț, ocazional. Și mai țin minte că nu puteam mânca carne. Era pe vremea lui Ceaușescu, așa că rar făcea rost cineva de carne, nu era ceva întâlnit la toate mesele, dar degeaba, indiferent cât de rare ar fi fost momentele când aveam carne la masă și indiferent cât de mare bunătate era considerată de toată lumea, eu nu o puteam mânca. Mestecam mult și bine la o bucățică, dar mă înecam dacă încercam să înghit. Aveau bunicii mei găini și iepuri, o aveau pe Bătrâna Bărboasă și făcea săraca anual câte un ied sau chiar doi, o aveau și pe văcuța Sara și porcii, dar pe masă ajungea întotdeauna carne cumparată de undeva, nu ceva tăiat în ograda lor. Nu de alta, dar la așa ceva au renunțat după crizele pe care le făceam. Eu nu țin minte, dar bunica mi-a povestit că am sărit pe ea și i-am smuls găina din mână când a încercat s-o taie și că am ținut-o în brațe ca s-o protejez și că țipam ca din gaură de șarpe dacă încerca să mi-o ia. Să omoare cumva vreun iepure ori iezii nici nu se punea problema, că erau ai mei și erau numărați, luați în evidența și protejați în permanență. Așa că bunicul îi vindea în stânga și-n dreapta, oricui era dispus să-mi promită că nu-i va tăia, ci va avea grijă de ei. Până și porcul îl tăiau în secret, ducându-mă de nas, ca să nu fac o criză de urlete și de plâns până cădeam jos.
Venea nea Sanyi, prietenul bunicului, pe la începutul lui decembrie, mă punea în căruță și plecam la oraș să cumpărăm pâine. Sau baterii. Ori chibrituri. Ceva, nu conta ce, dar ceva ce trebuia luat neapărat de la oraș, degeaba aveau pâine, baterii și chibrituri și la magazinul mixt din sat. Plecam în zori și ne lua câteva ore bune să mergem și să ne întoarcem, mai ales că de regula era zăpadă mare și caii de-abia avansau pe drum. Cu toate astea la întoarcere ne opream la nea Sanyi acasă, doar cât să ne încălzim un pic, iar picul ăla ținea de fiecare dată până seara târziu. La ei mă puteam juca cu câinii lor, aveau trei, aveam voie să stau pe caii legați în grajd, să smotocesc pisicile și să mă joc cu tanti Jolan, soția lui nea Sanyi.
Când mergeam eu la ei era eveniment mare și bătrânica scotea din dulap toate jucăriile pregătite de 30 de ani, pentru copilul pe care l-au tot așteptat să vină, dar care nu și-a mai făcut apariția în lumea asta. Și erau numai minuni! Doi căluți ciopliți din lemn, o căruță la care erau legați, un trenuleț din lemn, cu locomotivă și vagoane, un mecanic care trebuia să conducă trenul, deși era săracul cât locomotiva și urât din cale afară, pentru că l-a făcut nea Sanyi cu brișca dintr-o bucată de rădăcină de nuc. Era și o păpușă făcută din cârpe, îmbrăcată în schimb într-o rochița roz impecabilă, pentru cazul în care copilul așteptat de ei ar fi fost fetiță, dar cum am fost singurul copil care a intrat pe poarta lor, păpușa nu s-a bucurat deloc de atenție, nu-mi spunea nimic și nu am fost interesat să mă joc cu ea.
Între timp bunicii și vecinii munceau de zor, ca totul să fie terminat pe când ajungeam eu acasă, ba mai mult, bunicul lăsa și poarta deschisă la cotețul porcului și făcea niste urme în zapadă, ca să mă convingă că porcul a ieșit și a fugit în lume. Ne-am fi dus să-l cautăm, că noaptea era frig tare, dar nu avea sens, pentru că l-a văzut nea Moise când s-a urcat în autobuz și sigur nu-l mai găseam, că porcii când scapa din coteț nu se mai opresc până în America. Locul acesta nu se știa unde-i, dar era undeva departe, un loc în care nu aveam cum să mergem ca să ne recuperăm porcii fugari, chiar dacă an după an mai fugea câte unul.
