Ne știam de multă vreme. Am scris un text despre domnia sa când lucram la ziarul Adevărul. Și am rămas cu gândul la viața și realizările lui. Într-o dimineață verzuie de primăvară, am reușit să ne vedem. Ajung la poartă, spun cine sunt și unde vreau să merg: „Aaa, la dom` profesor Mihăilescu, de la laseri? Stați puțin, acum primește dumnealui vizite de la studenți, zice portarul vesel. Să anunț. Trebuie să vină cineva să vă ia.” Pune mâna pe un telefon, sună, vorbește: „Alo, da, da. Ce faci? Uite, îl caută o ziaristă pe domnul profesor Mihăilescu. E aici la poartă. Bine.”
În două minute vine o fată să mă conducă. Am scris „fată” pentru că are o înfățișare de puștoaică, slăbuță, fâșneață. Dar această micuță doamnă din fața mea, Marimona Miroiu, este cercetător științific, specialist în optică experimentală, laseri și plasmă. Mergem prin curte. Intrăm pe tărâmul laserilor și al radiațiilor cu o cartelă magnetică: „Piiiu”. Poarta s-a deschis. Urcăm. La etajul unu, un colidor lung, uși albe de-o parte și de alta, o fereastră în fund. Sala 309.
Pericol, laser! Optică și laseri în științele vieții. Mediu și tehnologie. Mai sus, altă ușă pe care scrie: Sala 308. Doturi cuantice, nanopulberi și straturi subțiri. Îmi amintesc vag, de la școală, doar că „numărul cuantic” este fiecare dintre numerele care caracterizează stările staționare ale unui atom, ale unei molecule…
„Domnul profesor încă nu este, dar o să vină, îmi spune Marimona.
Ajungem într-o încăpere mai mare, luminoasă, pare a fi de ședințe, unde sunt mulți tineri fizicieni, fiecare la computerul lui. Cărți în limba engleză peste tot. Deslușesc din titluri „Laseri”, „plasme”, „chimie”, „fizică”, „nano”, „numere cuantice”.
Probabil că mulți se vor întreba ce i-a găsit, domnule, pe cercetătorii românii să construiască laseri? Ce fac cu ei și la ce sunt ei utilizați. Unii poate cred că sunt folosiți în lupte, așa ca în celebrul film al anilor 70, Star Wars. Ei bine, laserii ne salvează viețile. Sunt utilizați, în marea lor majoritate, în medicină. Cu laserul se fac operații dificile, se cauterizează răni. Primul laser românesc a fost realizat în anul 1962, la Institutul de Fizică Atomică (IFA) de la Măgurele.
***
Apare și domnul profesor dr. Ion N. Mihăilescu. Unul dintre colegii lui mai tineri îl ține de braț. Îl salută toată lumea, ne strângem mâinile. E înalt, să tot aibă 1.90, luminos și cald. Spatele drept, alură de sportiv, părul argintiu, tenul curat și întins. Își îmbracă halatul alb. Gata. Plecăm într-un alt birou, mai mic. De piept îi anină un ecuson: Ion N. Mihăilescu, PhD, Scientific Researcher 1 st degree, Professor.
Intrăm. Domnul profesor se așează direct în fotoliu, eu îmi găsesc un loc în fața lui. Mă privește adânc de parcă ar vrea să mă scaneze, cine sunt, de unde vin, ce gânduri am, dacă știu ceva despre laseri. Din păcate, nu mă poate vedea. Ochii, două petale de catifea căprui, sunt stinși. Cunoaște atât de bine fiecare loc din acest institut, centimetru cu centimetru, fiecare ușă, colțișor, scaun sau masă, încât se poate descurca singur. Știe unde e computerul, sala cu laseri, agenda, telefoanele, știe unde-i poate găsi pe doctoranzi. În dreapta mea e o bibliotecă plină de cărți pe aceeași temă: laseri, plasmă, nanotehnologie. Descopăr una de vreo cinci kilograme: „Handbook of Chemistry and Physics” oare o fi citit-o? Pun pariu că da!
Îi povestesc despre ce aș dori să scriu, nu vreau să intru în amănunte științifice, ci să descopăr lumii OMUL Mihăilescu. Râde: „Haideți să începem.”
Deci, suntem la Măgurele, la Institutul Național pentru Laseri, Plasmă și Radiații. Aici este „casa” profesorului dr. Ion N. Mihăilescu, un specialist de notorietate mondială și manager al unui laborator cu performanțe care a înfruntat ani de zile condițiile modeste ale cercetării românești. Recunosc, la început am fost cam emoționată. Nu e de loc ușor să îl găsești disponibil pe domnul profesor, care muncește foarte mult, ține conferințe, seminarii și nu stă locului o clipă. Acum e la Măgurele și, peste câtva timp, la Academia Română sau la Facultatea de Fizică unde se întâlnește cu studenții. Autor și coautor a peste 600 de lucrări de specialitate, prof. Mihăilescu a publicat trei dintre cele cinci cărți scrise în afara țării și este primul câștigător din lume al celui mai mare premiu pentru optică, „Galileo Galilei”, conferit de Comisia Internațională pentru Optică.
Cercetătorul se află în permanență în mijlocul unui colectiv de tineri specialiști cu ajutorul cărora își duce la îndeplinire proiectele și despre care spune că sunt „ochii și mâinile lui”. Rodul studiilor făcute în laboratorul de laseri de la Măgurele își găsește bogate aplicații în medicină. Un exemplu este aplicarea prin pulsiuni laser, pe o suprafață, a unui strat foarte subțire de hidroxiapatită, o substanță specifică țesuturilor osoase. Datorită acesteia implanturile ar putea fi mult mai bine suportate de către organismul uman. Profesorul Mihăilescu este membru al Societății Optice din America, din 1986, al Societății Europene de Fizică (Quantum Electronic Division) din 1984 și al Societății Internaționale de Inginerie Optică, din 1983.
E aproape prânzul. Miroase a cafea pe hol. Câteva tinere nevăzute ciripesc ca vrăbiile. Eu stau de vorbă cu domnul profesor. Îi e greu să discute despre necazul lui, mai lesne despre formule complicate, laseri și plasmă. Pare că s-a obișnuit, totuși. A rămas fără vedere în urma unui accident nefericit în timpul unui experiment de laborator petrecut în 1991. Despre întâmplare vorbește puțin, și îl înțeleg perfect, cui i-ar plăcea?
Era toamnă, și profesorul Mihăilescu se pregătea să facă o experiență cu un laser. Atunci a fost. Destinul. Un gest. Cum? De ce? Cine a greșit? Nu știm. O secundă în care laserul a scos colții ca o fiară și a mușcat. Lumina ochilor s-a scurs. Disperare. Panică. A dus mâinile la ochi. Ochii lui. Nu mai simțea decât o durere ascuțită, o arsură care-i înghițea creierul, mestecându-l încet. Să fie ăsta oare tributul pe care îl plătește un muritor pentru că îndrăznește să mergă dincolo de limite? „Ultima imagine, pe care am avut-o, a fost o lumină roșie, intensă”, își amintește profesorul. „De atunci, nimic. Am sperat că se va găsi vreun remediu, am colindat spitalele, atât la noi cât și în străinătate, am făcut numeroase investigații. La un moment dat, aveam impresia că sunt un fel de cobai pentru unii dintre medici. Și am spus STOP! Gata. Mă reîntorc la munca mea. Numai așa voi putea supraviețui. A fost greu. Nu puteam să las ceea ce începusem. Trebuia să merg mai departe. Nu m-am oprit din activitatea mea de cercetare, am învățat să mă descurc singur. Am participat la congrese științifice, m-am întâlnit cu parternerii externi, am învățat, am citit cu ajutorul doctoranzilor mei.”
La fereastră a venit o turturică și noi vorbim despre concedii, vacanțe, călătorii. Domnul profesor nu vede pasărea, dar o aude cum guruie. Nu-și mai aduce aminte când a avut ultimul concediu. Pentru că nu prea poate să stea într-un loc. Călătorește foarte mult. Într-un an, din 365 de zile aproape 150 este plecat la congrese în toată lumea, conferințe, ține cursuri în fața a sute de studenți. Turturica a fâlfâit într-un copac și ușa biroului în care suntem noi s-a deschis. Este unul dintre doctoranzi care îl ia de braț pe domnul profesor și îl ajută să meargă. Ajungem „la laseri”. Mă bucur ca un copil. Sunt curioasă să văd! Între timp, vorbim. Domnul profesor zice că revoluția neașteptată din informatică ne-a schimbat viața complet. Asta cam așa e. Omul viitorului? Un mare vagabond, crede prof. Mihăilescu. Va călători foarte mult, va purta pe el tot felul de „divaisuri”: ceasuri, brățări. Va ști ce aer respiră, ce apă bea, ce mănâncă. Va ști dacă e bolnav și ce tensiune arterială are.
Zâmbetul, care nu-l părăsește niciodată, îi înflorește chipul distins. Vizităm și „laboratorul de laseri”, echipați corespunzător: halate albe, ochelari de protecție. Domnul profesor îmi explică modul de funcționare, foarte complicat pentru mine, îmi arată unde să mă uit, ce să citesc, de parcă ar vedea totul. Facem fotografii. „Experimentele desfășurate de colectivul de aici au fost orientate spre aplicații ale nanotehnologiei. Nanoparticulele sunt folosite de inginerii biomedicali, biologii și medicii cercetători pentru dezvoltarea de noi biosenzori și pentru administrarea dirijată de medicamente.”, explică prof. Mihăilescu. Apoi continuă: „Nu există limită, se fac laseri din plante, din celule, fibră optică. Cercetătorii visează acum laseri care să emită radiații Gamma, radiații nucleare. Ce să facem cu ele? Cei care le vor folosi vor fi militari. Dar putem să îi utilizăm și în domenii mai pașnice, ca medicina, în chirurgie. După accidentul meu m-am gândit foarte mult la aceste utilități ale laserilor. M-am întors în laborator. Am rămas cu o slăbiciune pentru cercetările științifice care au utilizări medicale. Am văzut atâta suferință prin spitalele noastre și pretutindeni în lume. Oameni care se chinuie. Am vrut să ajut. De atunci, toată puterea mea s-a concentrat asupra acestei idei: utilizarea laserilor în medicină. Laserii sunt viitorul. Vom putea construi cu ajutorul lor un organ omenesc, celulă cu celulă. Arhitectură 3 D. Vom putea realiza echivalentul unui vas de sânge, unei bucăți de ficat, din celule hepatice. Vă dați seama?”
