Ursitoarele … 🙂
Când m-am născut eu, în august 1970, ursitoarele n-au vrut să vină când le-a chemat mama. Ea le-a invitat, după ce m-a adus cu tramvaiul de la maternitatea Steaua, a pus tuberoze prin casă, a măturat, a făcut plăcintă dobrogeană și prăjitură Flodni, a cumpărat vin, palincă de Bihor și Rom, dar zânele erau ocupate cu o altă paranghelie, la o familie mai bogată.
„Lasă, că venim și la a ta, ne-au mai invitat și alții, au zis ele…” Și fâl-fâl-fâl… s-au cărat prin cer râzând ca nebunele.
Tata a râs scurt: „Obscurantism!” și, vesel, s-a trotilat cu Jamaica respectivă, până i-a venit cheful să cânte: Treceți batalioane române Carpații. Mama a plâns 23 de minute și m-a strâns la piept. „Fetița mea! Nici ursitoarele nu vin la tine!”
Mie, sincer, mi se cam drapela de toate, pentru că eram pitacă și absolut inconștientă.
Totuși, peste câteva zile au venit. Noaptea. Și-au amintit și de mine.
Erau trei: Ursitoarea, Soarta și Moartea. Bete-mangă, șifonate, cu părul vâlvoi, rujate strâmb (normal că se fardau, dar ce credeați? Eram în anii 70 totuși!), una își pierduse pantoful („Ptiu! Adineauri eram cu el în picioare! Unde mama răului l-am lăsat?”)
Eu dormeam dusă, tata la fel. Numai mama, săraca, țuști, a sărit să le întâmpine.
„Soarta”, aia care-și pierduse pantoful, avea probleme cu ficatul (cred și eu, la câtă băutură linsese la bogătani!) și era palidă. Începe prima, fără nicio introducere:
„Asta-i fata? Hm… Cam strâmbă la mutră! Forceps?”
„Da!”, a zis mama sfioasă, în timp ce-l hâțâna energic pe tata. (A dormit ca un prunc până la sfârșit. Cu Jamaica nu te pui!)
„Mbun! Hai să începem, că-mi sfârâie gâtleju` de sete, și îmi vine să dau la boboci. Niște zeamă de varză ai? Să mă dreg, știi?”
„Avem! Imediat vă pun!, a zis mama…și șșșșșjjjjjjjjt, îi toarnă o cană.
Celelalte două, „Moartea” și „Ursitoarea” s-au apucat să hăpăie prăjituri și să bea vin, direct din sticlă râzând întruna, ca niște tembele. „Fată, l-ai văzut pe Făt-frumos ieri? Ce cal mișto și-a tras!”
„Hm, a răspuns Moartea râgâind nazal și mărunțel. Nu vorbesc cu el! Nu mă interesează calul lui! Suntem certați de când cu faza aia. Știi tu care!”
„Soarta” a băut pe nerăsuflate un pahar de zeamă de varză, s-a șters la gura ei de zână și a grăit: „Copila ta va fi foarte timidă și, hâc, de multe ori, va părea proastă în fața semenilor, frustrare cu care se va lupta multă vreme, până când n-o să-i mai pese de nimeni și de nimic. Cu toată fețica ei strâmbă, va deveni frumoasă, dar nu o frumusețe standard, ci una atipică, specială, de nebună. Mari necazuri, hâc, îi va aduce și asta! Invidia și ura anumitor persoane, și femei și bărbați, o vor trânti la pământ, o vor izbi de ziduri, dar să nu te temi, seamănă și cu tac-su, și, după cum îl văd eu că e, firea pe care o moștenește de la el o s-o salveze în fiecare clipă de zbucium. Hâc! Ah! Ce mă seacă fierea asta! Nu trebuia să beau atâta șampanie! Mdeci: în concluzie, fata ta va avea parte de fericiri devastatoare și scurte. Va iubi nebunește și va face greșeli cu carul, conștientă fiind că le face, ceea ce e și mai grav! Hâc! Mai pune niște zeamă de varză, că mor aici! Apropo de asta: bețiva asta de „Moarte” o va pândi, se vor juca împreună, dar n-o va lua repede, pentru că fii-ta are treabă și vor exista ființe dependente de ea. O să vezi tu, când va crește! Ochii fetei tale vor fi înlăcrimați toată viața… Mă scuzi, ai un antinevralgic?! Niște bicarbonat, ceva?”
Auzind ce zice „Soarta”, „Moartea”, mahmură și cu chef de scandal, stââânj!, îi aruncă-n cap în o bucată de plăcintă.
„Eu? Bețivă? Am băut doar paișpe beri, trei sticle de vin vârtos și-o palincă. Asta în timp ce tu te-ai înfruptat, singură, cu șapte kile de șampanie Moet. Și-n urechi ți-ai turnat! Sta-ți-ar în gât! Eu sunt Moartea, ai uitat? Pot să beau vapoare de votcă și nu pățesc nimic! Ignoranto!”
