Am citit într-o zi o știre care m-a pus serios pe gânduri. Un tânăr muzician de 24 de ani s-a sinucis, după ce a urmat un timp îndelungat un tratament contra acneei. Jesse Jones a înghițit, încă de la vârsta de 18 ani, niște pastile care ar fi trebuit să îl ajute. Dar n-a fost așa…
Medicamentul se numește Roaccutane. După ce a luat timp de șase luni această doctorie, Jesse Jones a scăpat de acnee, dar coșurile i-au revenit un an mai târziu. Disperat, tânărul a continuat să ia pastilele. Niciun rezultat. A făcut o depresie și…s-a sinucis. Deși „Roche” compania care produce medicamentul, a infirmat efectele sale secundare negative, există persoane care susțin că Roaccutane produce depresie și că duce la impotență și în cele din urmă la sinucidere. „Roche” se confruntă cu numeroase procese în Statele Unite din pricina acestui medicament considerat foarte periculos.
Am studiat și eu zeci de forumuri pe tema Roaccutane. Unii oameni se plângeau de el, alții îl ridicau în slăvi. De ce mă intersa subiectul? Pentru că și eu am trecut prin chinul acneei. N-a fost foarte gravă boala, așa cum descoperisem la alții, mai puțin norocoși, care aveau și pe brațe, pe scalp, pe spate sau pe piept. Să vă povestesc:
Niciodată n-am avut un ten nemaipomenit. Poate doar în copilărie, când singurele, „măști de frumusețe” erau compuse din cireșe, ciocolată, orez cu lapte sau ce mai mâncam eu peste zi.
În adolescență n-am avut probleme cu acneea, ca toți ceilalți colegi din clasă, ci mult mai târziu, când ei scăpaseră deja de acest chin. A fost cumplit! Mă năpădiseră coșurile ca ciupercile după ploaie, fața mea era cel mai bun și călduț loc de instalare pentru ele. Turbam! Ce n-am făcut ca să scap de ele! Le uram. Le înjuram. Ele se țineau de mine, ca râia. M-am înscris chiar la un curs de cosmetică, pe care l-am urmat și absolvit la Școala Populară Artă din strada Slătineanu, încercând să mă „repar” singură. Am reușit cam 20%. Tot nu era bine.
După ce am născut, coșurile au făcut ravagii pe fața mea. Jucau barbut, nenorocitele, erau vesele, cântau, dansau, se simțeau ca la ele acasă, făcuseră copii, se înmulțiseră. Le detestam cu o patimă profundă și, cine a suferit vreodată de „boala” asta, mă va înțelege.
Pe un singur obraz aveam vreo 21 de „bucăți”, maaari, vinete, adânci. Cred că mă uitam, în oglinda cu lupă, din 5 în 5 minute să văd ce mai fac, dacă s-au căsătorit, dacă au mai făcut puradei și cam ce semne mi-au lăsat după ce au crăpat…