Cine tot zice că omul o poate lua razna din cauza birocrației în România nu minte. Îți trebuie hârtii semnate, solicitări, copii xerox, fișe, timbre fiscale, ștampile, autentificări, pentru orice activitate prestată sau pe care ai putea să o întreprinzi la un moment dat.
Când vine vorba de depunerea declarațiilor de venit global anual toată lumea parcă înnebunește. E de-ajuns să calci într-o circă financiară ca să-ți dai seama de starea de sănătate mintală, fizică și morală a dragului nostru popor alegător.
17 mai 2005, ora 8.00. Ultima zi de depunere a declarațiilor de venit global. N-aș scoate nici măcar un deget din pătura cu pisici galbene. Dar trebuie!
Plouă. Urc în 368. Aglomerație. Aerul miroase a naftalină udă și-a scandal. Mutre încruntate, gata să sară la harță. Nici un zâmbet, nicăieri! Cobor totuși senină, cu o coroniță formată din semințe de dovleac în păr, scuipate de un mitocan urban, gândindu-mă la câte colaborări fructuoase am avut în 2004 și cam cât venit net am stors eu din „proprietatea mea intelectuală”.
Ajung udă. Locația: Administrația Finanțelor Publice sector 6, strada Popa Tatu nr. 7. Lume înfiorător de multă. Pe holurile înguste circulă bucureștenii cu fișe fiscale în dinți, ca prin vene hematiile și leucocitele. În clădire e căldură înăbușitoare. La ghișee atârnă ciorchini formați din cetățeni cinstiți veniți să-și declare amărâtele de venituri. Mă atașez la unul din ele încercând să-mi păstrez calmul, poșeta și sănătatea.
Trece o oră. Dar cât am dospit acolo la coadă, n-am stat degeaba. În primul rând, am schimbat cărți de vizită cu un medic tinerel, frumușel și ortoped la Spitalul de Urgență Floreasca. Apoi am ajutat o bătrână diabetică de 78 de ani să-și completeze formularul cu „venit net din cedarea folosinței bunurilor”, pentru care am primit ca bonus o mână de colivă plină cu bombonele colorate. O împart, ca o bună creștină, cu doctorașul care-mi linge cuminte palma, cu o femeie gravidă în nouă luni și atotpoftitoare și cu un moș aproape orb, dar flămând. Îmi mai rămân și mie o bombonea mov și câteva boabe de grâu îmbăloșate. Înghit în sec și renunț.
Mă șterg conștiincioasă și rea pe vesta aurie a unui marocan simpatic, care se bagă în față, la coadă: „Huoooo, mă rumânilor, să hântrebe șî gura mea ceva la doamna, că ham un Mercedes dă declarat!” După ce se lămurește, vesta aurie pleacă. Coada răsuflă ușurată.
Reușesc apoi să mă împrietenesc la cataramă cu un băiețel de vreo opt ani, obraznic, care s-a pierdut de mă-sa mare. De bucurie că a scăpat, fuge printre oameni și le scrie cu creta pe spate tot felul de porcării, în funcție de inspirație: bou, tâmpit, vacă, penis, jos Iliescu, etc. O fi văzut la televizor?
Îi pică în vizor o muiere grasă, cu o mutră nesuferită. Puștiului îi sticlesc ochii. Mă întreabă: „Vrei s-o mâzgălesc p-aia?” Mă simt ca-n filmele lui Pintilie. N-așteaptă răspunsul meu și bâști! reușește să-i picteze pe haină cuvântul „vacă”. O face calm, atent, scoțând limba, preocupat. E reperat însă de bunică-sa și de un gardian public, care-l căutau disperați. Primește peste bot o scatoalcă zdravănă, dar strânge din dinți triumfător, privindu-mă în ochi, ca un adevărat bărbat, în sensul că: „Ai văzut ce tare sunt?”
