Profesor universitar și membru emerit al Academiei de Științe Medicale, dr. Sofia Ionescu Ogrezeanu este un nume cunoscut în lumea specialiștilor din acest complicat, dar pasionant domeniu de vârf al medicinii: neurochirurgia.
Timp de aproape jumătate de secol, această doamnă extraordinară, cu o constituție fizică fragilă, dar înzestrată cu o voință de oțel „ a reparat” creierele a mii și mii de oameni. Le-a redat sănătatea.
În 2008 ne-a părăsit, însă a lăsat în urma ei tehnici inedite, inventate ad-hoc, care au salvat și salvează încă mii de vieți. Mă număr printre jurnaliștii norocoși care au reușit să o cunoască și să stea de vorbă cu dânsa. Dr. Sofia Ionescu Ogrezeanu a fost o lumină. Și încă este!
Alegerea Sofiei
Sofia Ionescu Ogrezeanu s-a născut pe 25 aprilie 1920, la Fălticeni, unde a urmat primii ani de școală. Începând din clasa a șaptea, a învățat la Școala Centrală de Fete din București, apoi la Facultatea de Medicină (1939). A ales neurochirurgia, în urma unei întâmplări triste.
„Mă întorsesem în București după o perioadă de practică, pe care o efectuasem chiar în localitatea natală, pe timpul vacanței. Colegii mei erau foarte abătuți, ca după o nenorocire. Fiica unui profesor de la noi, care ne era colegă de clasă, fusese operată la Paris. Avusese un chist localizat la creierul mic. Din păcate, a murit în timpul intervenției. Cu toții am suferit și simțeam că suntem neputincioși. De ce n-au salvat-o medicii? De ce operația nu se putea face la noi? Întrebările acestea m-au urmărit mult timp. Mă frământam.”
În timpul facultății, domnișoara Ogrezeanu a urmat un prim stagiu de practică la Oftalmologie. Al doilea stagiu, îl face în 1943, în calitate de medic de circă rurală, în comuna Baia, o localitate de lângă Fălticeni. În același an, efectuează un stagiu de internat în Serviciul de Neurochirurgie din Spitalul nr. 9 din București, intrând în prima echipǎ neurochirurgicalǎ „de aur”, alături de Prof. Dr. Dimitrie Bagdasar, întemeietorul neurochirurgiei românești și medicii Constantin Arseni și Ionel Ionescu, cel care devine soțul ei doi ani mai târziu.
În 1944 vine și prima încercare pentru tânăra doctoriță. Război și disperare. Sofia avea doar 24 de ani.
Un copil rănit necesita, de urgență, o trepanație. Concursul de împrejurări a făcut ca intervenția să fie realizată de ea. Micuțul pacient a fost salvat. La sfârșitul operației, renumitul profesor Dimitrie Bagdasar a îmbrățișat-o cu multă căldură și i-a dat binecuvântarea în noua meserie, care, până la acea dată, pe tot globul pământesc nu mai fusese practicată de vreo femeie.
„Deși am avut emoții în timpul primei operații, parcă am simțit că sunt învăluită de un nor de liniște. Mă concentram numai asupra a ceea ce aveam de făcut, pentru că dacă m-aș fi gândit că pe masă era un pui de om, a cărui viață e în mâinile mele, cred că aș fi tremurat. Și nu aveam voie să greșesc! Niciun milimetru. Operația mi-a decis viața pentru 47 de ani înainte, atât cât am stat în neurochirurgie.”, a mărturisit dr. Sofia Ogrezeanu Ionescu.
Un bisturiu numit Speranță
Tânăra doctoriță a reușit singură, într-o lume în care numai bărbații puteau intra până atunci. Să umbli, la propriu, prin gândurile, amintirile și centri nervoși ai pacienților nu e un lucru simplu. Aici e nevoie de har, cunoștințe temeinice, finețe și precizie.
În 1946 a participat la concursul de secundariat, în 1954 este încadrată medic primar la Clinica Spitalului „Dr. Gh. Marinescu”, din București, iar în 1976 obține gradul de medic primar neurochirurg II.
În recomandarea dată de conducerea spitalului, scria că dr. Sofia Ionescu Ogrezeanu a contribuit la instruirea noilor medici, punându-și amprenta profesională asupra fiecăruia: rapiditatea, descoperirea tehnicii celei mai bune, potrivită fiecărui caz.
Dr. Sofia Ionescu Ogrezeanu a lucrat în echipă, ani de zile, alături de dr. Constantin Arseni, fiind foarte buni prieteni. Experiența dobândită pe parcursul celor cinci decenii de muncă a sintetizat-o în numeroase lucrări de specialitate, articole utile chirurgilor de astăzi aflați la început de drum.
„Da. Mi-a fost greu. Uneori extraordinar de greu. Cei care fac această meserie știu bine despre ce vorbesc eu acum! Programul de lucru era dur. În fiecare zi începeam la 5 dimineața. 12-15 ore munceam, stăteam aplecați asupra bolnavilor. Era vreme de război, iar eu lucram chiar în secția unde veneau răniții de pe front. În prima lună de meserie am slăbit zece kilograme. Zece kilograme!! Operam întruna. Operam, operam. Și când dormeam operam, dar în vis. Tot timpul mă gândeam la pacienții mei. Când aveam câte un soldat român pe masă, o vedeam pe mama lui care îl așteaptă, plângând. Mă gândeam la familia lui… Nu suportam să văd mame și copii plângând, nu suport nici acum. Acesta era secretul meu, care m-a ajutat mereu să mă ridic de jos și să operez, chiar dacă eram obosită, chiar dacă nu mâncam de 24 de ore. ”