În acea duminică însorită de noiembrie, locuitorii orașului de sub Tâmpa erau chemați la vot pentru alegerile locale. Școlile fuseseră pregătite festiv și supravegheate atent de echipaje ale Miliției și securiști în civil. De o bucată bună de timp, în cartierele muncitorești, în special în cele învecinate Întreprinderii de Autocamioane, atmosfera devenise extrem de tensionată ca urmare a nenumăratelor lipsuri.
Mulți politicieni vorbesc astăzi despre „sărăcia generalizată din România” fără să fi trăit o clipă neajunsurile în care se zbătea, în acel an, un oraș întreg. Pâine pe cartelă, magazine alimentare goale, mizerie. Oamenii se hrăneau cu chiftele făcute din capete de pește, n-aveau apă caldă, căldură, uneori nici curent electric. Copiii își făceau lecțiile la lumânare. Umilința cea mai mare a venit pentru locuitorii din cartierul „Steagul Roșu”, majoritatea muncitori la IABv, în ziua în care au fost obligați să semneze state de plată cu zero lei, zero bani, la salariu.
Revolta a pornit în secția 440 – Sculărie a întreprinderii de autocamioane, în timpul schimbului III. Muncitorii veniți la lucru, în schimbul 1, au fost și ei luați „pe sus” de coloana care începuse să se formeze pe aleile fabricii. Mai întâi, oamenii s-au deplasat la clădirea conducerii, însă nimeni nu s-a arătat dispus să poarte un dialog cu ei. Câțiva manifestanți au spart geamurile cantinei și au început să azvârle cu mâncarea. Nu este exclus ca în rândul lor să se fi înfiltrat „elemente provocatoare” care să devasteze și alte clădiri sau magazine, astfel încât, acțiunea să pară opera unor huligani. Cu puțin înainte de ora 12, se adunaseră în jur de 10. 000 de participanți, iar coloana ajunsese pe Calea Bucureștilor, principala arteră din oraș, în dreptul intersecției cu strada Berzei.
În prima fază, oamenii au strigat „Jos, Dictatorul! Jos, tiranul!” și „Trăiască PCR!” așa că, s-a produs derută. De-abia când manifestanții au ajuns în dreptul bulevardului Lenin, au început să strige „Jos Comunismul!” Ca și în cazul Revoluției, foarte mulți brașoveni au coborât din blocuri și s-au alăturat muncitorilor protestatari. În jurul prânzului, piața din fața Consiliului Județean era asediată și mulți pătrunseseră în clădire. Spărgeau geamuri, aruncau cu scaune și cuiere. Un milițian care încercase să intervină a fost bătut și dezbrăcat de haine, iar oamenii furioși, le agitau în aer ca pe niște steaguri. Între timp, de pe clădirea Modarom, actualul sediu al ProTv Brașov, Securitatea filma și fotografia.
Participanții la manifestație au fost arestați și deportați
Printre cei care au avut de suferit atunci se numără și soții Iacob. „Aveam 20 de ani pe atunci, povestește Corina Iacob. Când au apărut unitățile de forță am fugit încercând să ne piedem urma. A doua zi au început arestările. Îi luau, în primul rând, pe cei care figurau absenți. Eu eram prezentă și am crezut că am scapat. Dar soțul meu, Dan, cu care abia mă căsătorisem de trei săptămâni, a fost chemat la anchete în Brașov și București, apoi judecat cu ușile închise și deportat la Păușa, lângă Călimănești-Căciulata. Așa a început calvarul. Eram chemată mereu la sediul de partid, cei de acolo încercau să mă convingă să divorțez. Altfel urmam să am aceeași soartă cu a lui Dan: deportarea.” Dar Corina nu a divorțat și nu și-a lăsat soțul singur. După câteva luni de zile, l-a urmat pe șantier, lăsând totul: casă, rude, carieră. Acolo au îndurate multe umilințe, frică, foame și frig. Munceam într-un mediu diferit și mai greu decât în Brașov, eram mereu murdară, lucram afară, cu oameni de toate categoriile, a fost o lectie de viață, o lectie dură, am învățat că ce nu te omoară, te întărește. Ne-au dat o cameră într-o organizare de șantier, cu pereți subțiri prin care trecea ușor frigul.” Ca și în cartea Hertei Muller, „Vulpe, vânător”, soții Iacob au fost urmăriți tot timpul de oamenii securității. „Oriunde mergeam, ei erau acolo. Ne era frică. La locul de muncă dădeau telefoane, să ne verifice prezența, intrau în casă în absența noastră. În preajma execuției lui Ceaușescu, o cunoștință ne-a spus să avem grijă, că suntem căutați, să facem bine să ne ascundem undeva, ne-am dus la un prieten, care deși avea trei copii mici, nu s-a temut să ne ajute până a trecut pericolul.”
