În 14 august 1996, moare în locuința sa de lângă Paris, magicianul baghetei, “Celi”, așa cum îl alintau prietenii și colaboratorii, al cărui debut exploziv neuitat de nimeni, de la pupitrul Berliner Philarmonischen Orchester, care a avut loc în 29 august 1945 și a uimit lumea.
Când dirija își transpunea publicul într-o stare de beatitudine uimită, o transă plină de extaz. După ultimul acord, lăsa brațele jos, urmau câteva secunde de liniște, apoi ropotul de aplauze. Cei care nu-și puteau explica în cuvinte starea prin care treceau în timpul concertului îl declarau la final “sfânt”, dar Celibidache n-a fost niciodată și nici n-a vrut să fie un sfânt.
Totul a început la Berlin, din nimic, apoi, a urmat o ascensiune uluitoare. “Te trezeai pur și simplu cu el pe scenă, allegro con brio”, – scrie Klaus Umbach în a sa carte despre dirijor. „Ușa se deschide, pas alergător sprinten până la pupitru, plecăciune. Părul negru, buclat, îi cade cu o mișcare bruscă în față. (…) Un dirijor atât de frumos și alert, cum nici cinematograful nu și l-ar putea imagina, un șef de orchestră ideal”.
Dirijorul român care a uimit lumea, s-a născut în 28 iunie 1912, la Roman, județul Neamț, luna și anul în care a murit Caragiale, iar tatăl său l-a vrut diplomat sau politician, însă sufletul său tânjea după muzică. Urmându-și visul, o rupe cu familia, care, apoi îl reneagă 23 de ani.
Sergiu Celibidache a urmat cursurile Seminarului Universitar din Iași, s-a înscris la Facultatea de Matematică, s-a transferat în București la Politehnică, apoi s-a retras. În același timp, este autodidact în muzică, patefonul, cinematograful sau radioul îi rafinează auzul. Acumulează informații despre teorie și compoziție, cochetează cu pictura și coregrafia.
Era un bărbat de-o frumusețe uimitoare când o cunoaște pe Iris Barbura la Constanța în urma unui turneu. Ea venise cu formația Trixy Checais. Dintr-o idilă s-a înfiripat o colaborare profesională temeinică și o relație de zece ani. În timp ce urmează studiile unui Conservator particular, colaborează la școala ei particulară de balet.
În 1945, Sergiu Celibidache avea 33 de ani, când Iris Barbura, dansatoare și artistă de anvergură internațională este invitată să participe la spectacole în Germania și Viena, îl ia ca pianist-corepetitor. Izbucnește al Doilea Război Mondial, nu are de ales, se stabilește la Berlin. Tinerii se despart în 1947, după ce balerina se stabilește în SUA. După niște ani, Celibidache s-a căsătorit cu pictorița Ioana Procop Dumitrescu, iar în 1968 s-a născut unicul său fiu, Serge Ioan Celibidache.
Sergiu Celibidache se înscrie la Musihochkschule, la clasa lui Heinz Tiessen și este declarat fenomen încă din timpul școlii. Își începe strălucit cariera în muzică, scriind patru simfonii, făcându-și practica la pupitrul celei mai mari orchestre din Berlin.
Despre fenomenul Celibidache scria în publicația ,,Lumea” din 1953, Costache Popa: “Forma aceasta ritmico-muzicală este înnăscută în el. E un instinct al său… Dar Sergiu Celibidache mai are un simț de improvizator uimitor. Dacă-i dai la întâmplare trei note de pian, el își alcătuiește imediat din trei note la întâmplare un jazz, în forme multiple”.
La scurt timp de la debut, un muzician german a încheiat cu Celibidache un pariu, pe care l-a pierdut. Dirijorul avea o memorie uluitoare, dirija pe dinafară concerte întregi, învăța partituri noi în scurt timp.
Prin intermediul lui Wilhelm Furtwängler îl cunoaște pe budistul german Martin Steinke. După niște ani de yoga și practică zen, scrie un eseu asupra filosofiei budiste asiatice, căci între timp absolvise și Facultatea de Filosofie. Își dă doctoratul în muzică, cu lucrarea “Arta polifonică a lui Joaquim des Prés”.
În 1954, dirijase în 414 concerte, era în plină glorie când declară într-un interviu: „După 7 ani de Filarmonică, profesorul meu mi-a spus la sfârșitul unui concert: <<Ești un prost! Crezi că ești dirijor, dar nu știi nimic. Pretinzi că faci muzică, dar n-ai ajuns să stăpânești forma organică>>. Avea dreptate. Făceam multe tâmpenii, eram sclavul tuturor efectelor posibile, fiziologice, fonice, instrumentale. O făceam pentru public, dar ca muzician-șef de orchestră, eram un diletant”. (Revista „Ateneu”, Bacău, nr.21, 1984)
Acuzat că a colaborat cu naziștii, Furthwängler fusese îndepărtat de la conducerea orchestrei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, deși adusese orchestra pe o mare culme. În locul său ajunge Celibidache, iar în 1952, i se sugerează să renunțe. Preia conducerea Herbert von Karajan. Sergiu Celibidache pleacă de la conducerea orchestrei Filarmonicii din Berlin, (1945-1952), pentru totdeauna cu un ghimpe în inimă. Era român, nu neamț, condusese faimoasa orchestră germană, la al cărei pupitru dirijoral nu avea acces oricine.
La un an când moare celebrul maestru, Celibidache se afla deja în Italia, la Roma, avea și cetățenia italiană, se afla la pupitrul Orchestrei Naționale din Roma. Are o faimă bună în Europa și în lume, dar “ghimpele Karajan” îi sângerează amărăciunea în suflet toată viața, urmându-și demn drumul în muzică până la capătul zilelor. Tot atunci, i se decernează premiul artistic pentru muzică. Se întâmpla în 1953.
