Unele cărți nu se citesc. Se trăiesc.
Se lipesc de pielea ta, intră în respirația ta, îți rămân în oase mult după ce ai închis ultima pagină. Dragă copilă este exact genul acesta de carte: o poveste care doare, care luminează și care, uneori, te face să-ți ții respirația fără să-ți dai seama.
Deși e romanul ei de debut, Romy Hausmann scrie cu o maturitate care sperie. Nu simți nicio ezitare, nicio stângăcie. Totul este calculat, atent dozată tensiunea, iar emoția vine în valuri reci și fierbinți deopotrivă.
Ce m-a lovit cel mai tare?
Copilăria spusă din întuneric. Acea voce mică, prea inteligentă pentru vârsta ei, care îți strivește sufletul.
Unul dintre momentele în care am simțit că îmi fuge aerul din piept a fost acesta, când Hannah vorbește cu precizia unui copil crescut în frică, într-o lume făcută din reguli și aer reciclat:
„E greu de zis dacă e seară, de fapt, sau dacă doar așa a decis el. Ferestrele sunt acoperite cu plăci de izolație. El e cel care face ziua și noaptea. Ca Dumnezeu.”
Atât de simplu spus. Atât de devastator.
Și apoi, inocența aia învățată, tristă, dar atât de poetică:
„Fericirea este o coincidență deosebit de plăcută, un accident plăcut al sorții, sfârșit.”
Și acel fel straniu în care copilul învață lumea, nu trăind-o, ci repetând-o din cărți, ca pe o poezie pentru supraviețuire.
Ce mi-a plăcut mie cel mai mult
- Stilul: curat, tăios, intim.
- Alternanța de perspective, care te face să te întrebi non-stop cine spune adevărul.
- Atmosfera apasă ca un capac de sticlă.
- Sensibilitatea care se ascunde în fiecare rând.
- Faptul că nu e doar un thriller. Este un roman despre victime, memorie, vindecare și… răni care nu se văd.
În timp ce citeam, am simțit ceva ce simt rar: că stau pe marginea unei prăpăstii, dar vreau să cobor, să înțeleg, să mă apropii. Este o carte care te schimbă puțin, pentru că te face să-ți amintești că lumina nu e un lucru garantat și că un copil poate vedea lumea cu o gravitate pe care adulții nu o pot duce.
Nota mea personală
Pentru mine, Dragă copilă este genul de carte care te atinge acolo unde nu vorbești niciodată cu voce tare.
E un roman despre frică, dar și despre nevoia disperată de siguranță. Despre cum se rupe mintea unui adult și cum se adaptează mintea unui copil. Și despre câtă tăcere poate încăpea într-un suflet mic.
După ce am terminat-o, am simțit nevoia să tac câteva minute bune, ca și cum cineva ar fi stins lumina în încăpere și eu încă încercam să-mi obișnuiesc ochii cu întunericul.
Uneori, cărțile bune nu te lasă să respiri.
Asta e una dintre ele.