Iolanda Mărculescu-Stern. Vă mai amintiți de ea? Despre soprana de coloratură care, în anii 50, concerta pe renumite scene ale lumii, se mai știu astăzi puține lucruri. Istoria recentă a muzicii culte românești este zgârcită în a oferi date despre cea care, în urmă cu o jumătate de veac, era numită „cristalul nostru de baccara” al cărei nume apărea cu litere de-o șchioapă în ziarele importante ale lumii.
Ileana Ursu, muzicolog talentat a reușit să reconstituie profilul acestui personaj impunător și unic, semnând un studiu de mari dimensiuni scris cu sufletul: „Diva imperiului muzicii, Iolanda Mărculescu și epoca sa”.
În această fabuloasă carte, Ileana Ursu trece, cu obiectivitate, prin toate etapele vieții marii artiste, începând de la naștere, copilărie, adolescență, prima dragoste și suferințele pricinuite de securitate și regimul comunist instaurat în România, până la fuga din țară și stabilirea în Statele Unite ale Americii.
Fetița cu aur în glas
În casa bătrânească învăluită în parfum de caprifoi de pe strada Dr. Varnali, nimic nu prevestește la începutul lunii aprilie a anului 1923 nașterea unui copil care va încânta prin darurile lui muzicale trei continente. Iolanda Victoria Sanda Mărculescu, fiica lui Victor și a Alexandrinei (Didița) vine pe lume la București, în miezul zilei de 2 aprilie, ca un semn al primăverii ce-și pocnește, năvalnic, mugurii. Și, ca un adevărat semn primăvăratic, aduce căldură și bucurie într-o familie care nu mai spera să aibă urmași. Mama are puțin peste 40 de ani, iar tatăl are 45, de aceea, evenimentul nașterii Iolandei îi marchează profund pe părinți. (…) Iolanda, Yoyo sau Puica, după cum i se mai spune, din când în când, este un copil vesel și plin de energie, trăsături care aveau să-i fie definitorii toată viața. Îi place să cânte, să danseze și să joace în mici scenete de teatru. Are un simț înnăscut al cochetăriei, ce transpare în toate fotografiile coplăriei. (…)
Martie 1938. În sufrageria casei părintești din strada Varnali nr. 24 membrii familiei dezbat o problemă importantă. Tocmai au hotărât ca Iolanda să înceapă lecțiile de canto cu domnișoara Missir, un nume cu o rezonanță desosebită datrită frumoasei cariere vocale pe care o avusese în Germania.
„Fetița are aur în glas”, afirmă de la prima întâlnire și cu un entuziasm surprinzător reținuta domnișoară Missir. Cu partiturile Vaccai și Conccone sub braț, Iolanda urcă de două ori pe săptămână la etajul Școlii Centrale unde, într-un mic studio cu pian, o așteaptă profesoara brunetă, cu profil clasic și mers șchiopătat. Discipola află mai întâi despre impostația vocii și respirația costo-diafragmatică. (…) Dincolo de ușurința naturală cu care cântă, Ioalnda mai are și un vibrato deosebit în voce. Ușurința extraordinară cu care intonează sunetele înalte o fac pe domnișoara Missir să o considere o potențială soprană de coloratură.
Debut absolut în vreme de război
La 1 septembrie 1939 vocalizele Iolandei sunt acoperite de știrile difuzoarelor reglate la maximum. Vestea declanșării celui de-al II-lea Război Mondial le determină pe văduvele de război din familia Iolandei să se strângă înfrigurate și să se închine pentru sufletele celor care aveau să piară în acel nou spasm de conștiință al omenirii. (…) Peste toate acestea, se așterne covorul de bombe aparținând aviației anglo-americane de la 1 august 1943, asupra orașului Ploiești. În acest moment de criză, debutul absolut al Iolandei Mărculescu din seara de 25 martie 1944, de la Sala Dalles din București- în cadrul unui concert cameral organizat sub egida Oficiului Educației Tineretului și al Asociației Muzicale Române-, apare ca un zarzăr înflorit în plină iarnă. În compania unor artiști valoroși ca violoniștii Sandu Albu și George Manoliu, pianistul Iosif Prunner, violistul Dumitru Botez, cornistul Constantin Pârvan, clarinetistul Victor Vasiliu, fagotistul Ion Popa, violoncelistul Geroge Iarosevici și contrabasistul Virgil Damaschin, Iolanda interpretează cu emoție piesele „Ochi albaștri” de Eduard Caudella, „Sub teiu”, de Hugo Felix și valsul „Extazy” de Luigi Arditi. (…)
Odă tătucului Stalin
Iolanda nu se poate bucura prea multă vreme de progresele ei vocale deoarece începutul instaurării unei noi ordini sociale și politice îi zdruncină, puternic, situația materială a familiei. În urma legiferării Reformei agrare din 23 martie 1945, familia ei este deposedată de singura sursă de existență: moșia de la Arțari. Moarte, pierderi materiale, răsturnarea valorilor respectate de întreaga familie, formule demagogice noi pentru trucuri vechi de deposedarea unora în favoarea altora. Pe scurt: suferințe cauzate de fenomenul revanșei sociale. Iolanda înțelege foarte repede că ea rămâne singura șansă de supraviețuire a familiei. Verbul „a cânta” începe să se confunde tot mai mult, în conștiința ei, cu verbul „a exista”. (…)
Muzicienii și muzicanții timpului cântă ode atât regelui, cât și „tătucăi” Stalin, în cea mai antagonică și absurdă asociere.
Decretul din 19 februarie 1948 declanșează o campanie furibundă împotriva „cosmopolitanismului, formalismului și decadentismului în artă”. Acest lucru marchează începutul unei persecuții a tuturor artiștilor suspectați că nu se conformează liniei partidului în creația lor. Urmând sinistrul exemplu al activiștilor sovietici care i-au atacat, umilit și terorizat până în 1958 pe cei mai proeminenți compozitori ai URSS precum Dmitri Șostakovici, Serghei Prokofiev și Aram Haciaturian, care la Congresul din Aprilie 1948 al Uniunii Compozitorilor au fost forțați să-și ceară scuze pentru nerespectarea politicii partidului în munca lor creatoare, și combatanții români ai realismului socialist din fruntea instituțiilor statului sau de la publicații precum Contemporanul, Flacăra, Scânteia, încep oprimare unora dintre cei mai importanți muzicologi și compozitori. (…)
Dușmanii clasei prolatare sunt pândiți pretutindeni, dar mai ales în mediul artistic și de propagandă ideologică cum este considerat cel de la Radiodiodifuziunea Română. Această instituție fusese naționalizată la 11 iunie 1948 după ce devenise, prin Decretul-lege nr. 277/962 din 28 martie 1947, bastionul „informării și educării în spiritul patriotismului și politicii marxist-leniniste a PCR”.
În acest marasm ideologic, șansele de lansare ale Iolandei Mărculescu pe orbita marilor personalități ale vieții muzicale românești par mici. Importul sovietic masiv de muzică, de muzicieni și de idei- reflectat cu insistență în presa românească-, sufocă floarea artei românești.
Cu toate acestea, Iolanda devine, curând, o voce foarte îndrăgită, atât de elita vieții muzicale, cât și de marele public. Marea ei popularitate se datorează impactului extraordinar al înregistrărilor ei de la radio și televiziune. Acestea din urmă i-au devenit accesibile numai cu ajutorul vechiului truc al Calului Troian: interpretarea repertoriului sovietic. După ce a fost îndepărtată din Corul Academic din cauza unui dosar nesatisfăcător, Iolanda cucerește Radiodifuziunea cu repertoriul sovietic.
Muzicienii erau obligați să raporteze orice conversație cu un cetățean străin
Trec anii, și Iolanda devine din ce în ce mai cunoscută. Este solicitată pretutindeni și nu refuză nicio invitație. Cântă în București, la Ateneul Popular, la Liceul „Gheorghe Șincai”, la Casa Oamenilor de Știință, la „Institutul Român pentru Relațiile Culturale cu Străinătatea”, Academia RPR, Sala Fantasio, fabrica Vulcan, dar și în țară, la Sinaia, Bușteni și Brașov. Dar, într-o zi înfrigurată a lunii martie 1968, Iolanda și alți profesori ai Conservatorului „Ciprian Porumbescu” din București sunt convocați în Sala de concerte a acestei instituții pentru a li se comunica de către un grup de tovarăși, numiți „protocol”, că începând din acel moment sunt OBLIGAȚI SĂ RAPORTEZE ORICE CONVERSAȚIE CU UN CETĂȚEAN STRĂIN și să declare orice obiect primit de la acesta. Cui să raporteze? Evident, tovarășilor de la „protocol” sau, altfel spus, la Securitatea Statului.
Același lucru se repetă și la Filarmonica George Enescu din București. Tot atunci, apare o dispoziție legată de casele naționalizate, prin care li se pretinde celor ce locuiesc în astfel de imobile- și implict familiei Stern, care trăiește într-un apartament naționalizat, de două camere, în centrul Bucureștiului- să cumpere locuința sau să o cedeze altor persoane cu posibilități de cumpărare. În 1968, Iolanda află că autoritățile române nu-i mai eliberează pașaportul pentru a pleca în străinătate, sub pretexul că a „călătorit deja prea mult”.
„Și așa ați fost prea mult timp tolerată, vi s-a permis prea mult!”- îi spusese, răspicat, o funcționară importantă de la Serviciul de Pașapoarte al Ministerului Culturii.
Atunci se decid amândoi soții să părăsească țara, cu mașina lor. Definitiv.
Condamnată de comuniști la 20 de ani închisoare
În urma acestui fapt, puterea de la București a condamnat-o la 20 de ani de închisoare. Așa cum s-a întâmplat și cu alte personalități ale istoriei noastre contemporane incomode pentru dezideratele Partidului Comunist Român și numele ei a fost șters, sau, mai bine zis, s-a încercat ștergerea lui, din memoria colectivă și nu numai. Deși la Televiziunea Română, Radio și Casa de Discuri Electrecord existau numeroase înregistrări cu Iolanda Mărculescu, foarte puține dintre ele au fost salvate. Era pusă pe lista neagră, iar rudele ei de sânge rămase în țară, cât și cele prin alianță, se temeau și să-i pronunțe numele pentru a nu fi acuzate că au relații cu străinii, mai ales că Iolanda fusese considerată „trădătoare de neam și de țară”. Chiar și legăturile cu fostele ei studente și eleve, unele dintre ele eminente, au fost alterate de această situație.
Imediat după Revoluție, după căderea regimului comunist, Iolanda a revenit în România în calitate de membru al juriului Festivalului George Enescu. Un an mai târziu, această manifestare culturală s-a suprapus în mod nefericit cu Mineriada din septembrie 1991. Iolanda Mărculescu a fost cazată atunci la hotelul București din centrul Capitalei.
Pentru prima dată, după 23 de ani, Iolanda a reușit să vorbească la telefon cu verișoara primară, Viorica-Amelia, fiica lui Vintilă Mărculescu, unchiul artistei. S-au întâlnit, apoi, și au depănat câteva amintiri din copilărie. Din păcate, Iolanda Mărculescu a rămas cu un gust deosebit de amar față de ceea ce a văzut că se petrece în acele zile pe străzile Bucureștiului. Era îngrozită și abia aștepta să plece în SUA. I-a mărturisit verișoarei sale că nu crede că se va mai întoarce vreodată aici. Și așa a fost…
Iolanda Mărculescu-Stern a murit la puțin timp după ce a părăsit România. Era înainte de Crăciun, 19 decembrie 1992. Din cer cădeau fulgi mari de nea, așa cum a pomensie ea, în vremea copilăriei, din București. Iolanda a simțit că se întoarce acasă.
