Mihaela avea 25 de ani. Tânără, mamă a trei copii, luptând să-și refacă viața după ani de abuz. A avut curajul — acel curaj pe care prea multe femei nu-l mai găsesc — să sune la 112, să ceară un ordin de protecție, să spună adevărul: „Soțul meu m-a luat cu forța, m-a sechestrat și m-a violat.”
Era 26 septembrie. Poliția a deschis un dosar penal. Și apoi… nimic.
Pe 8 noiembrie, chiar de ziua ei de nume, Mihaela a fost ucisă cu 15 lovituri de cuțit. În plină stradă. În fața bisericii. Cu copilul de doi ani în brațe.
Da, statul știa. Poliția știa. Procurorii știau. Toată lumea știa. Dar în România, femeile continuă să moară cu ordinele de protecție în buzunar și cu speranța că apelul la 112 înseamnă salvare.
„Aspectele nu s-au confirmat”
Așa sună refrenul tragic al unui sistem care bifează hârtii în loc să salveze vieți.
Tatăl Mihaelei a sunat de mai multe ori la 112. A spus că ginerele încalcă ordinul, că își amenință fiica, că e periculos. Răspunsul Poliției? „Aspectele nu s-au confirmat.”
Mai mult, omul — care azi își plânge fiica — a fost sancționat contravențional.
Un ordin de protecție nu e o armură
Pe 22 septembrie, s-a emis un ordin de protecție provizoriu. Pe 26 septembrie, unul definitiv. Șase luni de hârtie. Șase luni în care Mihaela ar fi trebuit să fie în siguranță.
Dar ordinul de protecție e doar o foaie de hârtie, atunci când agresorul știe că nimeni nu-l va opri dacă o încalcă.
Mihaela a refuzat sistemul electronic de monitorizare. A fost alegerea ei, da — dar era singura opțiune reală pe care i-a oferit statul? Unde a fost consilierea? Protecția reală? Patrularea zilnică? Polițistul care să se asigure că agresorul nu se mai apropie?
Instituțiile s-au spălat pe mâini.
În comunicatele lor, instituțiile sunt impecabile: „Am respectat procedurile.”
De la IPJ până la Parchet, toți au „respectat cadrul legal”. Dar cadrul legal e un zid de birocrație între viață și moarte.
Mihaela nu e prima. Și, din păcate, dacă nimic nu se schimbă, nu va fi nici ultima.
De ani de zile, România privește cum femeile cad sub cuțitele bărbaților care trebuiau să stea la zeci de metri distanță. De ani de zile, autoritățile răspund cu același cinism: „Nu s-a confirmat.”
Un apel la conștiință
Mihaela nu mai poate vorbi. Dar vocea ei ar trebui să răsune în fiecare secție de poliție, în fiecare birou de procuror, în fiecare ședință a Parlamentului.
Fiecare femeie care cere ajutorul statului trebuie privită ca o viață în pericol, nu ca o „sesizare neconfirmată”.
Când un om moare cu 15 lovituri de cuțit, după ce a cerut ajutorul de zeci de ori, vina nu mai e doar a celui care a înjunghiat.
E și a celor care au semnat, au închis dosarul și au spus: „Am făcut tot ce era legal.”
Mihaela a murit cu un ordin de protecție în vigoare. Cu poliția la câteva sate distanță. Cu legea de partea ei.
Dar legea, în România, e oarbă nu de justiție, ci de indiferență.
