Infernul închisorilor comuniste. Locotenentul Jenică Arnăutu, torturat bestial și călcat în picioare

S-au împlinit 65 de ani de la momentul asasinării în chinuri a locotenentului și partizanului național-țărănist Ioan ”Jenică” Arnăutu, în abominabila Închisoare a Tăcerii de la Rîmnicu Sărat, după o îndelungată și martirică agonie. (2 noiembrie 1959)

Călăul cu epoleți Alexandru Vișinescu – pe atunci comandant draconic al penitenciarului – a fost direct răspunzător pentru această crimă odioasă, aspect stabilit și în urma procesului ce avea să-l trimită după gratii pentru crime împotriva umanității.
În cele ce urmează vă voi prezenta o serie de elemente documentate care aruncă o rază de lumină asupra tragicei și totodată luminoasei figuri a tânărului Ioan ”Jenică” Arnăutu, care, în pofida mult prea scurtei sale vieți, a reprezentat întotdeauna o pildă de îndârjire, curaj, demnitate și rezistență anticomunistă.

Aceasta este povestea lui.
Potrivit istoricului Dorin Dobrincu – ”Rezistența armată anticomunistă în România (1944-începutul anilor ꞌ60)” –, Jenică Arnăutu a absolvit o școală militară în Germania și s-a făcut remarcat prin fapte de arme atât pe Frontul de Est, cât și pe cel de Vest, primind ”Coroana României” și ”Crucea de Fier”. A traversat teatre de operațiuni de la un capăt la altul al fronturilor celui de-Al Doilea Război Mondial, ajungând până în Transnistria și Cehoslovacia.
La finalul războiului a fost epurat rapid din Armată. Apoi tânărul s-a afiliat PNȚ și s-a înscris la Facultatea de Drept, la Iași, unde, inevitabil, a intrat în colimatorul poliției politice.
Planează încă multe enigme asupra conjuncturii în care, student fiind, securiștii l-au forțat, în vara lui ꞌ49, să ”colaboreze” cu ei, trimițându-l să se infiltreze într-un grup de partizani condus de Grigore Sandu, în zona Dornei, cu misiunea de a-i da pe mâna autorităților. Evident că Jenică Arnăutu nu colaborează, el doar le promite securiștilor că îi va ajuta, dar asta numai pentru a scăpa de închisoarea ce l-ar fi înghițit dacă ar fi spus altceva.
Odată ajuns printre partizanii lui Grigore Sandu, locotenentul le dezvăluie adevărul și rămâne să lupte cot la cot cu ei, cu arma în mână, împotriva Securității genocidare – ca o paranteză, la fel făcuse partizanul Vasile Motrescu, când fusese trimis să se infiltreze în gruparea condusă de Ion Gavrilă Ogoranu, dar și când securiștii îl puseseră pe urmele lui Gavril Vatamaniuc, alături de care va ajunge să lupte.
Ioan ”Jenică” Arnăutu avea să fie arestat la finalul lui ꞌ49, în urma unei operațiuni în forță a securiștilor, unii dintre camarazii săi fiind împușcați în luptă, alții sfârșind arestați. La momentul anihilării din munți, avea 27 de ani.
O scrisoare anonimă i-a înștiințat familia că fusese arestat și încarcerat la penitenciarul Suceava. Părinții și sora nu-l vor mai revedea niciodată.

Condamnat la 25 de ani de temniță grea

Jenică Arnăutu a fost torturat bestial și călcat în picioare de-a lungul anchetei – securiștii le alocau partizanilor cele mai severe suplicii, fiindcă trăseseră cu arma în ei, iar tânărul locotenent îi și dusese de nas de o manieră umilitoare. La proces, procurorul militar a solicitat trimiterea sa în fața plutonului de execuție. Finalmente, Arnăutu avea să fie condamnat la 25 de ani de temniță grea și muncă silnică pentru uneltire contra securității statului.
Timp de șapte ani și jumătate, tânărul a trecut prin penitenciarele Suceava, Oradea, Jilava și Aiud, în toate aceste bolgii devenind cunoscut pentru îndârjire, proteste (în special greva foamei) și caracterul de fier, fiind sancționat în repetate rânduri cu izolare la carceră (”Neagra”) în lanțuri pentru multe zile.
În august 1957, Jenică Arnăutu ajunge la închisoarea Rîmnicu Sărat, fiind transferat în același transport cu alți câțiva deținuți politici considerați a fi capii unei mari greve organizate la Aiud. Avea 34 de ani, era grav bolnav și din ce în ce mai îndârjit.
Locotenentul va începe, chiar din primele zile, un conflict personal cu torționarul Alexandru Vișinescu și cu brutele sale, conflict ce avea să se adâncească până la cumplita agonie ce i-a provocat moartea, peste doi ani și trei luni de la momentul sosirii la Rîmnicu Sărat, de-a lungul cărora starea de sănătate i s-a deteriorat galopant, în cele mai criminale și mai umilitoare condiții carcerale.
După ani și ani de pușcărie, Jenică Arnăutu suferă de ulcer perforat, vomită deseori sânge și acuză intense dureri stomacale. Protestează în repetate rânduri, e foarte vocal, chiar îi înjură în gura mare pe gardienii care-i aplică regimul sever de arest: e bătut cu sălbăticie, i se ia salteaua de la pat, i se revarsă o găleată de apă în carcera sufocantă și e silit să doarmă pe cimentul băltit sau pe grilajul de fier al patului, în frig și foame. Din 46 de zile de izolare severă, 30 de zile partizanul a purtat lanțuri la picioare. Tratamentul acesta devine o constantă în ultimii doi ani de viață ai lui Jenică Arnăutu.

Infernul de la Rîmnicu Sărat

Nu poate mânca, lăturile sunt extrem de sărate, fapt care-i duce ulcerul la paroxism. Arnăutu suferea și de o afecțiune a rinichilor. Deși face numeroase solicitări în acest sens, Alexandru Vișinescu nu îi aprobă un banal regim alimentar și nici nu este de acord să fie operat în spitalul din oraș, fapt ce-l condamnă la o moarte lentă în chinuri. În schimb, călăul îl persecută pentru proteste și pentru orice abatere de la regulament – întinderea pe pat în timpul zilei, comunicarea prin Morse, urcarea la geam pentru a trage cu ochiul ș.a.m.d., mai totul fiind interzis la Închisoarea Tăcerii. Or locotenentul se dovedește a fi de neîmblânzit – în pofida tuturor sancțiunilor și a bolilor, strigă după gardieni ”Criminalilor!” și ”Bandiților!”, ba chiar îi înjură de răsună întregul penitenciar, iar în august ꞌ58, Arnăutu s-a dezbrăcat în semn de protest în fața torționarilor.
Amintim că la Rîmnicu Sărat deținuții politici stăteau singuri în carcere, înmormântați într-o tăcere de cavou, spartă la răstimpuri de protestele lui Jenică Arnăutu sau de cele ale fruntașului țărănist Ion Mihalache, ce urma să fie martirizat în același penitenciar al ororilor.
După mai bine de nouă ani de chinuri, ultimii doi ani și jumătate fiind un infern trăit, Jenică Arnăutu a anunțat că intră în greva foamei pe 2 iunie 1959. Nu a mai fost cale de întors, iar lucrurile au mers din rău în mai rău. Spera să i se permită până la urmă nenorocitul acela de regim alimentar fără sare sau să fie transferat într-un alt penitenciar, însă soarta lui va fi fost deja pecetluită.
După 5 luni de greva foamei – cea mai îndelungată grevă a foamei de la Închisoarea Tăcerii –, Arnăutu avea să moară la 2 noiembrie 1959, în agonie.
În cele 5 luni de greva foamei, Ioan ”Jenică” Arnăutu a fost alimentat forțat cu sonda Faucher. În volumul „Temnița, destinul generației noastre”, regretatul fruntaș național-țărănist Ion Diaconescu explica procedura: În caz că refuzai să te lași hrănit, erai imobilizat de gardieni și ți se băga în gură un fel de aparat care ținea forțat gura deschisă, după care se proceda la hrănire cu tubul. Dar, ca să-ți bage aparatul acela, ți se descleșta gura cu forța, ceea ce îți putea rupe dinții și produce răni gingiilor așa că mai înțelept era să nu te opui, ca să scutești niște suferințe inutile. Chiar și fără aceasta, introducerea tubului pe esofag nu era deloc o plăcere, iar dacă, din întâmplare, doctorul sau sanitarul care executa operația greșea și băga tubul pe trahee în loc de esofag, era o adevărată nenorocire”.

Fragment preluat din Podul, autor Răzvan Gheorghe. Foto R.G.