Am ieșit de la vizionarea specială a filmului „Superman” (2025) cu un sentiment pe care nu l-am mai avut de mult într-o sală de cinema: că timpul s-a oprit. Aproape două ore și jumătate au trecut fără să le simt, iar ceea ce părea inițial o relansare riscantă a unui personaj arhicunoscut s-a transformat sub ochii mei într-un film profund, cald, inteligent și cu o doză sinceră de emoție.
Superman a revenit, nu doar ca supererou, ci ca reper moral, ca simbol al speranței și ca un personaj uman, cu îndoieli, greutăți și alegeri grele.
Un Superman deja prezent, dar nu epuizat
Ceea ce m-a surprins din primele minute a fost faptul că filmul nu începe cu o reluare a poveștii clasice despre Krypton sau despre copilăria lui Clark în Smallville. Nu vedem din nou planeta explodând sau racheta care aterizează în Kansas. În schimb, intrăm direct într-o lume în care Superman există deja. Clark Kent lucrează la Daily Planet, este cunoscut de public, iar povestea sa personală se desfășoară într-un univers deja activ.
La început, am simțit că parcă „lipsește ceva”, că am sărit peste o introducere. Dar pe măsură ce filmul avansează, am înțeles alegerea regizorală: nu ne mai spune cine este Superman, ci ne arată ce poate deveni. Și tocmai prin această abordare matură, James Gunn câștigă timp narativ și ne introduce într-o poveste cu mize reale, fără să o încarce inutil cu expozițiune.
Un film despre idealuri într-o lume cinică
Superman din 2025 nu e un zeu intangibil. Este un bărbat care, deși are puteri nemăsurate, trăiește cu neliniștile unei lumi care se schimbă rapid. Un om crescut cu valori clare, pus în fața unui prezent în care adevărul e distorsionat, încrederea în instituții e la pământ, iar oamenii se tem de ceea ce nu pot controla.
Filmul m-a impresionat prin modul în care introduce teme politice și sociale actuale dar fără să devină moralizator. Dezinformarea, manipularea opiniei publice, exploatarea imaginii, conflictele geopolitice, toate sunt acolo, în fundal, bine integrate în acțiune. Nu ți se bagă pe gât mesaje, dar simți subtil cum eroul principal este tras în toate direcțiile.
Și totuși, în ciuda lumii haotice, el alege speranța. Alege să nu răspundă cu violență, ci cu răbdare. Alege să asculte. Alege să creadă că merită să fii bun. Și această alegere, în mod ironic, e ceea ce îl face cu adevărat puternic.
David Corenswet - un Superman empatic, dar ferm
Interpretarea lui David Corenswet este cea mai echilibrată și sinceră versiune a lui Superman pe care am văzut-o pe ecran. Nu e nici prea rigid, nici prea cool, nici prea nostalgic, are o naturalețe, un fel de liniște interioară combinată cu o umanitate autentică.
Ce mi-a plăcut cel mai mult este că nu încearcă să „joace” superputerea. Nu vorbește prea tare, nu pozează. E calm, decent, modest. Iar în momentele de conflict intern, Corenswet lasă să transpară frica, confuzia, dar și determinarea unui om care vrea să facă binele – chiar când nu știe exact care e acel „bine”.
Există o scenă ( nu dau spoiler) în apartament în care Superman este surprins în intimitate,vulnerabil, atent și acolo mi s-a părut că rolul lui prinde cu adevărat viață.
Rachel Brosnahan -o Lois Lane demnă de respect
Lois Lane, în interpretarea lui Rachel Brosnahan, nu este o figură secundară sau o simplă „iubită a eroului”. Este jurnalist, profesionist, femeie cu opinii, cu duritate și compasiune. Știe cine e Clark, dar nu se lasă absorbită de mitul lui Superman. Și tocmai acest echilibru între admirație și realism face ca dinamica dintre ei să funcționeze atât de bine.
Secvențele cu ei doi, fie că sunt la muncă, în apartament sau pe teren, au o chimie autentică, fără să forțeze romantismul. Nu sunt doar îndrăgostiți, ci parteneri - și tocmai asta face relația credibilă.
