De la Venezuela la Groenlanda: în urmă cu puține ore, la bordul aeronavei Air Force One, în drum spre Washington, Donald Trump a reluat explicit o idee care până recent era tratată drept retorică electorală sau bravură politică. „Avem nevoie de Groenlanda, din rațiuni de securitate națională”, a declarat președintele SUA, întrebat de un reporter. În același context, Trump a menționat Columbia, Mexicul și Iranul, indicând că logica securității naționale americane nu se mai oprește la granițe, alianțe sau aranjamente diplomatice tradiționale. Aceste afirmații au generat o reacție puternică din partea cancelariilor europene.
Venezuela, primul pas?
Această declarație nu este un episod izolat. Ea se leagă direct de afirmația, fără precedent în epoca recentă, potrivit căreia „SUA vor conduce Venezuela”. Împreună, aceste poziționări conturează o doctrină coerentă: acolo unde Washingtonul consideră că interesele sale strategice sunt amenințate sau insuficient protejate de statele respective, suveranitatea devine secundară.
În acest context, reacțiile unor lideri regionali capătă o importanță majoră. Luiz Inácio Lula da Silva, președintele Braziliei, este una dintre cele mai influente figuri politice ale Americii Latine. Revenit la putere după un deceniu, Lula promovează o politică externă bazată pe multipolarism și pe respingerea intervențiilor directe ale marilor puteri în afacerile interne ale statelor din Sudul Global. Condamnarea acțiunii americane în Venezuela nu reprezintă o apărare a regimului Maduro, ci o respingere fermă a ideii că un stat poate fi „administrat” din exterior prin forță.
Gabriel Boric, președintele Chile, este reprezentantul unei stângi tinere, critice față de autoritarism. Boric a condamnat în repetate rânduri derapajele regimului Maduro, dar a respins la fel de clar intervenția americană. Poziția sa este relevantă tocmai pentru că rupe falsa dihotomie între susținerea unui regim autoritar și acceptarea unei intervenții militare externe. În viziunea sa, lipsa democrației nu legitimează abolirea suveranității.
„SUA vor conduce Venezuela” – o schimbare de paradigmă
Declarația lui Trump privind conducerea Venezuelei reprezintă nucleul dur al acestei crize. Nu este vorba despre sprijinirea opoziției democratice, nici despre un guvern interimar recunoscut internațional, ci despre asumarea explicită a unui rol de administrator al unui stat străin.
În acest moment nu există un cadru juridic internațional, nici un mandat ONU și nici o prezență militară americană capabilă să susțină o guvernare directă. Chiar și așa, mesajul politic este limpede: SUA nu mai simulează respectul pentru mecanismele clasice ale dreptului internațional atunci când consideră că securitatea sau interesele sale economice sunt în joc.
Această abordare amintește de episoade istorice precum Panama sau Irak, dar este formulată mult mai direct și fără ambiguități diplomatice.
Petrolul, miza strategică majoră
Venezuela nu este un caz oarecare. Țara deține cele mai mari rezerve de petrol dovedite din lume, depășind Arabia Saudită. Acest fapt explică de ce discursul despre droguri și migrație este dublat constant de referiri la exploatarea resurselor energetice.
Administrația Trump a vorbit deschis despre implicarea companiilor americane în administrarea infrastructurii petroliere venezuelene. Astfel, intervenția capătă o dimensiune economică centrală: controlul unei resurse strategice globale, într-un moment în care energia devine din nou instrument de putere geopolitică.
De la Venezuela la Groenlanda, Canada și dincolo
Legătura cu Groenlanda este esențială. Teritoriu autonom al Danemarcei, Groenlanda are o importanță strategică majoră în Arctica și resurse naturale semnificative. Afirmația lui Trump că Danemarca „nu este capabilă” să o gestioneze din punctul de vedere al securității repetă exact logica aplicată Venezuelei: incapacitatea percepută a unui stat justifică intervenția sau preluarea controlului.
La fel, referirile recurente la Canada ca posibil „al 51-lea stat” sau la Mexic, Columbia și Iran indică o extindere a acestei gândiri. Mult timp, aceste declarații au fost tratate ca exagerări. După Venezuela, ele capătă însă consistență politică.
Concluzie
Cazul Venezuelei nu mai poate fi analizat izolat. El face parte dintr-un tablou mai larg, în care Statele Unite testează limitele ordinii internaționale și ale răbdării aliaților și adversarilor deopotrivă. Reacțiile lui Lula da Silva și Gabriel Boric arată că opoziția față de această doctrină nu vine doar din partea rivalilor geopolitici ai Washingtonului, ci și din partea unor lideri care resping autoritarismul, dar refuză să accepte dominația externă.
Dacă ideea că „SUA vor conduce Venezuela” devine un fapt acceptat, atunci întrebarea reală nu mai este ce se întâmplă la Caracas, ci cât de departe poate merge această logică și cine va fi următorul pe listă.
