Anul 2023 a venit la Nucşoara cu multe planuri şi speranţe. Însă cu toate eforturile făcute de cei din echipa CER, nu s-a putut face nicio lucrare la casă. Suma strânsă prin donaţii a fost prea mică pentru nişte planuri nicidecum ambiţioase. Echipa de meşteri maramureşeni urma să refacă acoperişul şi tavanele. Tigla originară din 1931 ar fi trebuit dată jos, adusă la starea iniţială sau înlocuită dacă ar fi fost prea deteriorată. Un an pierdut, un an în care praful s-a aşternut pe casă şi pe visele noastre, a celor din echipa CER.
2024 ne-a adus mai multă speranţă prin implicarea doamnei Ana Maria Goilav, profesor la Universitatea de Arhitectură Ion Mincu din Bucureşti. Astfel, în perioada 20-27 aprilie, o echipă de 12 studenţi conduşi de doamna Marina Gingirof şi doamna Goilav, a lucrat la faţada casei.
Prima zi a fost dedicată informării studenţilor, atât în ceea ce priveşte partea istorică, cât şi cea practică, legată de munca lor propriu zisă. S-a convenit ca lucrarea să înceapă cu refacerea spatelui casei, unde pe vremuri se aflase o mică bucătărie. Materialele, asemenea celor de acum aproape o sută de ani – pământ galben, nisip şi var. Totul trebuie să fie autentic, ca în vremea în care Elisabeta şi Gheorghe Rizea, ajutaţi de rude şi vecini vor fi făcut o clacă pentru a construi casa, pentru a o tencui, împodobi cu motivele florale bine-cunoscute. Arhitectul proiectului, Matei Damian, le-a vorbit despre istoria CER, ce s-a dorit, ce s-a realizat şi ce vrem în continuare, cu sprijinul lor. Doamna Ana Maria Goilav şi domnul Cătălin Perja au completat subliniind importanţa unui asemenea proiect şi prezentând şi câteva date tehnice.
Luni a fost prima zi de muncă, dar şi prima zi în care s-a dezlănţuit o ploaie rece ce a tocat mărunt visele noastre şi cred eu şi moralul tinerilor studenţi. Doar două zile din săptămâna ce a urmat au fost bune de lucru, cu soare. În celelalte studenţii au muncit printre picături, uneori cu pelerinele de ploaie pe ei, în condiţii dificile pe care le-au înfruntat cu curaj cum numai nişte copii idealişti o pot face. De altfel, profesorii lor aşa îi numeau, copii, şi au avut grijă de ei precum părinţii de copiii lor. Bogdan Vârvoreanu a fost şi el mereu alături de ei şi s-a ocupat de partea administrativă. Cazarea a fost asigurată de prietenul nostru, profesorul de istorie Constantin Berevoianu, la Casa Carpatica. Ajutorul dat de domnul Cojocaru, primarul din Nucşoara şi de domnul Virgil Baciu a fost bine venit.
Eu am reuşit să ajung vineri la Nucşoara şi am urmărit cum s-a pregătit materialul pentru partea laterală, dinspre stradă. Pământul era dat prin sită, se scoteau manual toate impurităţile, se amesteca cu nisip, cu var, apoi se adăuga apă şi se frământa până totul ajungea o pastă omogenă uşor de lipit. Asta a văzut un profan ca mine ! O muncă migăloasă, pe care ,,copiii’’ o făceau în echipă, conştiincios, vorbind puţin şi cu glas jos în timp ce dintr-o boxă se auzeau ,,oldies but goldies’’. Şi profesoara lor Marina era peste tot, nu doar urmărind ca rezultatul să fie cât mai aproape de perfecţiune, dar punând mereu mâna pe sapă, pe greblă, amestecând pământul cu var şi nisip. Ei sunt cei care au muncit în atât de grele condiţii şi cărora le mulţumim din suflet pentru aceasta: Carla Antonia, Ana Maria, Andrei Gabriel, Teodora, Mihai Cristian, Gabriel, Alexandru George, Sânziana, Dara Melinda, Andreea Larisa, Ana, Elena Teodora.
Ce i-ar fi plăcut Elisabetei Rizea să vadă atâţia tineri în curtea ei, muncind din greu la căsuţa de la numărul 16! Ar fi vorbit cu fiecare, i-ar fi întrebat de unde sunt, cum se înţeleg cu părinţii, dacă le e frig, oare au mâncat ei bine? Şi ar fi venit cu o cană cu lapte cald, proaspăt muls de la văcuţa ei şi i-ar fi mângâiat cu privirea pe toţi. S-ar fi mirat cât de puternice sunt fetele, cum fac ele lucrul ca băieţii, deşi sunt domnişoare de oraş. Şi apoi le-ar fi povestit cu glasul său inconfundabil. Iar ei ar fi inteles mai bine decât de la oricine, mai bine decât de la noi profesorii, cât de important este să se limpezească lumea. Da, şi ar mai fi înţeles că, atât cât s-a putut, ei au dat o mână de ajutor pentru ca această casă să găzduiască cândva alţi şi alţi tineri ca ei, iar aceştia vor afla istoria locului şi vor duce mai departe vorba Elisabetei Rizea – ,,Trei zile dacă mai trăiesc, da’ vreau să ştiu că s-a limpezit lumea!’’
Sunt convins că dacă vremea ar fi fost bună, ar fi terminat faţadele, cel puţin prima mână. Aşa că a rămas ca ei să revină în vară când sperăm ca lucrurile să stea altfel. Nimic nu se face uşor la Casa Elisabeta Rizea, drumul este lung, dar noi suntem încăpăţânaţi şi îl vom urma până la capăt ! Iar până vom ajunge la capăt, să ne bucurăm de călătorie!
