Seara trecută, în Sala Mare a Teatrului Național din București, timpul a stat în loc. Respirațiile s-au topit în tăceri prelungi. Ochii au râs și-au plâns deodată, iar inimile a sute de spectatori au bubuit la unison. „Regina Mamă”, piesa semnată de Manlio Santanelli, a fost mai mult decât teatru. A fost viață. Care doare, care alină, care izbește cu pumnii, ca apoi să îmbrățișeze și să râdă…
„Regina Mamă” nu e doar o piesă de teatru. E o oglindă adâncă în care, fără să vrei, îți vezi părinții… și, pe nesimțite, te vezi pe tine. Cândva, nu azi… E povestea acelui moment în care copilul din tine se trezește într-un rol pentru care nimeni nu te-a pregătit: acela de a avea grijă de părintele care te-a crescut. Un rol care sfidează ordinea firească a vieții și o tulbură în cel mai fragil mod cu putință.
În replici scurte și dureroase, în gesturi mărunte, dar tulburătoare, recunoști chipul mamei tale. (Eu îl văd și pe al tatei!) Poate și al tău. Pentru că în acest spectacol nu se spun povești, ci se trăiește o realitate pe care fiecare dintre noi o va întâlni, mai devreme sau mai târziu.
Pe scenă, Oana Pellea nu joacă un rol. E pur și simplu acolo, cu toată ființa. În privirea ei e tăcerea care doare mai tare decât orice cuvânt. În trupul ei — fragil și puternic în același timp — e amintirea tuturor mamelor care n-au știut să-și spună iubirea altfel decât prin griji, ordine, frici și mângâieri stângace. Oana Pellea nu interpretează! Dăruiește. Și nu cere nimic în schimb.
Marius Manole vine în întâmpinarea acestui uriaș de emoție cu exact energia aceea vie, onestă, arzătoare, care face din el un actor rar. Între cei doi se naște un fel de dans dureros și tandru, un dialog cu pauze grele și râsete neașteptate, în care fiecare tăcere spune mai mult decât un monolog.
Nu! N-am văzut „Regina Mamă” jucată de Olga Tudorache, mare doamnă a scenei românești, despre care mulți prieteni mi-au spus că era CO-LO-SA-LĂ pe scenă. N-am avut șansa. Însă am avut bucuria să urmăresc piesa în interpretarea Oanei Pellea. Și cred că sunt o norocoasă!
Pentru că teatrul nu se repetă niciodată. Fiecare întâlnire cu această poveste e unică. Iar iubirea pentru actori e ca orice iubire adevărată: nu se compară, nu se explică. Doar se simte. Și se păstrează.
Două suflete mari, două voci ale artei românești – Oana Pellea și Marius Manole – au urcat pe scenă și ne-au invitat în intimitatea unei relații care doare, vindecă, sfâșie și mângâie.
O mamă și fiul ei. O regină și cel care a părăsit castelul. Două generații. Două universuri. Două inimi. Și totuși, un singur nod în gât pentru fiecare dintre noi. Și lacrimi cu râs…
Am privit încremeniți. Oana Pellea – regină în toată puterea cuvântului – a fost intensă, fragilă, crud de sinceră, necruțător de duioasă, ironică și amuzantă. A făcut din fiecare replică o săgeată și din fiecare pauză – o rană pe care o simțeam personal. Trupul ei pe scenă părea să umple tot teatrul cu o forță pe care numai actrițele alese o posedă. A fost miezul unei iubiri nerostite, forța unei mame care își (re)cunoaște fiul prin durere, nu prin cuvinte.
În contrapunct, Marius Manole – eternul tânăr al teatrului românesc – a construit un fiu sfâșiat între vină și dor, între revoltă și nevoia de iertare. Fiecare gest al său, fiecare privire aruncată în gol sau înspre ea, a fost încărcată de o tandrețe pe care ai cunoscut-o cândva. Și împreună, cei doi au fost artă pură.
„E aproape rușinos să mai spui ‘mi-e dor’, ‘te iubesc’, ‘mulțumesc’”, spune Manole. Dar în această piesă, toate aceste cuvinte nerostite ajung la noi – prin ochi, prin tăceri, prin respirațiile grele ale unui trecut care nu se uită.
„Regina Mamă” nu e doar o piesă. Este o mărturisire. Este o rană deschisă în care spectatorul intră fără să știe și din care iese schimbat. Și poate mai bun…
E o comedie? Da. E și dramă? Fără îndoială. Dar mai ales, e despre fiecare dintre noi.
„Un text minunat. E Teatru? E Viață? Rămâne la latitudinea dumneavoastră să decideți”, ne provoacă Oana Pellea. Noi știm deja răspunsul.
Dar nimic din ce s-a întâmplat aseară nu a fost „doar” un spectacol. A fost o seară în care am trăit, în care am simțit că teatrul poate fi, din nou, un sanctuar al adevărului.
La final, sala plină a aplaudat minute în șir. De sus, de la loja 1, chiar dacă distanța era destul de mare, am văzut lacrimile din ochii Oanei Pellea. Lacrimi reale. Lacrimile de fericire ale unui om care știe că e iubit. Scânteiau fabulos. Cu imaginea asta am plecat acasă, cu o durere splendidă pe chip, gândindu-mă la fiul meu…