„Torturile erau bine dozate şi încetau în momentul în care deţinutul era pe punctul de a muri. Ele erau variate: bătaie, înfometare, obligaţia de a sta într-o poziţie fixă 17 ore pe zi – picioarele întinse orizontal, mâinile pe genunchi şi bustul la 90 de grade – la cea mai mică mişcare supraveghetorul intervenind cu bâta; erau forţaţi să bea urină, să mănânce mizeriile din tineta unde îşi făceau necesităţile; siliţi să bea apă cu multă sare şi lăsaţi apoi să se usuce de sete, şi multe altele, inventate de mintea bolnavă a torţionarilor. Cei care cedau erau obligaţi să-şi facă demascarea, adică să spună tot ce nu au declarat la anchetă, să-i trădeze pe deţinuţii care i-au ajutat în închisoare sau pe gardienii care au avut o comportare omenoasă. De asemenea, pentru ca distrugerea să fie completă, în faţa tuturor celor din celulă, fiecare trebuia să batjocorească amintirea a ceea ce era mai important pentru el. Spre exemplu, cineva îşi iubea foarte mult mama sau soţia. În faţa tuturor, trebuia să le defaime, sa facă afirmaţiile cele mai obscene şi absurde la adresa lor. Orice era luminos şi bun în conştiinţa celui torturat trebuia să fie defăimat şi umplut de noroi.

Studenţii teologi şi cei evlavioşi – bandiţii mistici, cum erau numiţi – erau forţaţi să apostazieze, să se lepede de Dumnezeu, hulind tot ceea ce ţine de credinţa creştină. De Crăciun sau de Paşti, pe melodiile colindelor sau a Prohodului, erau obligaţi să cânte texte cu obscenităţi şi insulte de nedescris la adresa Mântuitorului şi a Maicii Sale. Totodată erau siliţi să facă procesiuni blasfemiatoare, să săvârşească „liturghii” cu mizeriile din tineta de necesităţi şi apoi să se „împărtăşească” cu ele. Unii erau „botezaţi” prin afundarea în hârdăul cu fecale. Cred că acestea sunt suficiente ca să ne dăm seama de satanismul reeducării.
După ce deţinutul îşi făcea „demascarea”, ca să dovedească că s-a reeducat, trebuia, la rândul său, să devină torţionar şi să convingă pe altul, să se lepede de tot putregaiul burghez şi să adopte ideologia comunistă. Se ajungea astfel, sub teroare, la o adevărată spălare a creierului. Cei torturaţi, nemaiputând suporta chinurile continue, neavând nici posibilitatea sinuciderii, fiind supravegheaţi îndeaproape, cedau şi se transformau în nişte roboţi cu inima împietrită, devenind din victime, călăi.
Nici după ce ajungeau reeducaţi nu scăpau de teroare, căci la cel mai mic semn de solidaritate cu cei chinuiţi, treceau din nou prin moara torturilor. Astfel, trăind într-o teroare permanentă, suspectându-se unii pe alţii, se prăbuşeau continuu fără posibilitate de revenire.
Dumitru Bordeianu, care a cunoscut reeducarea, descriind în ale sale Mărturisiri din mlaştina disperării experienţa prin care a trecut, spune că la un moment dat se crea o comuniune demonică între torţionar şi cel torturat. Spre exemplu, dacă Ţurcanu îl întreba ce gândeşte, nu putea să-l mintă, fiindcă l-ar fi simţit imediat. De aici frica de a gândi ceva considerat rău de Ţurcanu, căci nu puteai ascunde dacă te lua la întrebări, iar spunând adevărul erai pedepsit.
Un alt aspect satanic era că tot ceea ce ai ascuns, şi reprezenta un punct de sprijin pe calea prăbuşirii interioare, te chinuia aşa de tare, încât cereai singur să te demaşti, simţind prin aceasta o uşurare, ca după o spovedanie, deşi aceste mărturisiri erau folosite împotriva ta. Avea loc un proces foarte ciudat, producându-se mutaţii în personalitatea celui torturat, care ajungea să nege concepţiile de dinainte şi să adopte ceea ce-i impunea Ţurcanu, cu convingerea că acesta îi face un bine. În procesul acesta de spălare a creierului „i se lumina mintea”, trăia ceva ca o uşurare, „înţelegea” tot ceea ce respinsese înainte şi pornea cu toată convingerea să-i aducă în acelaşi stadiu de „iluminare” şi pe ceilalţi. Pentru noi, care nu am trecut prin asemenea stări demonice, lucrurile sunt de neînţeles.
Cei mai mulţi îi torturau pe ceilalţi fiind ei înşişi sub imperiul terorii, fără mutaţiile de care am vorbit mai sus. Sistemul era astfel gândit încât, sub tortură continuă, au fost foarte rare cazurile celor ce au rezistat până la capăt, în general făcându-se compromisuri, mai mari sau mai mici, după structura şi rezistenţa fiecăruia.”
Extras din Sfântul Închisorilor – Valeriu Gafencu, Partea a IV-a – Pitești
Preluare de pe site-ul Fericiți cei prigoniți.
Despre Fenomenul Pitești puteți citi și în revista Historia-
Sursa foto: Historia