Săpunurile Lux și Rexona, deschizătoare de uși
„E bine să amintim românului uituc că, în România cultului lui Ceaușescu, poporul își pierdea ore întregi așteptând la cozi parcă interminabile orice, fiindcă lipsea totul, alimentele de bază, băutura, buteliile, ciocolata, cafeaua, etc., și, în același timp, în casele românilor se instalau bezna ș frigul. Cine își mai aduce aminte azi de cartelele de 300 de grame de pâine, de dușmanul numit mașina de scris care trebuia înregistrată la Miliție, de pachetul de Kent sau de săpunurile Lux și Rexona, care seveau ca monedă de schimb atunci când doreai o favoare din partea unei secretare, a unui conțopist, a unui medic? Dar oare ne mai amintim de întreruperea frecventă a luminii electrice și lipsa totală a căldurii în iernile de pomină când termometrele înregistrau temperaturi de -17 grade Celsius? Sau cozile de sacoșe de la lapte și iaurt sau capacele de butelii numerotate și înșiruite cu zile înainte?
Oportunismul abject și limbile în dos
În paralel cu aceste umilințe cotidiene, scribii rușinii se afundau în mocirla laudelor nefondate. Oare chiar erau orbi la aceste realități, oare li se punea pistolul la tâmple ca să laude Conducătorul și partidul în acele vremuri de restriște? Putem răspunde că nu. Ei o făceau din cel mai abject oportunism. (…)
„Dacă întreaga maculatură a propagandei comuniste s-ar pierde peste noapte (ceea ce ar fi o ușurare pentru mulți fii ai patriei), selecțiile lui Virgil Ierunca ar fi suficiente pentru reconstituirea întregului cult al lui Nicolae Ceaușescu și al „ energicei sale tovarășe de viață”. (…)
„Astfel, îl vedem pe Ceaușescu alăturat marilor nume ale istoriei românești: Decebal, Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul. Nu lipsesc comparațiile cu Tudor Vladimirescu, Bălcescu sau Alexandru Ioan Cuza, adică mari revoluționari și reformatori, așa cum și Ceaușescu se dorea a fi văzut.”
„Dar cultul nu se limitează, în ceea ce privește panoplia marilor conducători, la o simplă comparație. Ceaușescu este văzut, atunci când toate comparațiile s-au epuizat, ca un demn urmaș al eroilor, o chintesență a marilor nume. În paroxismul cultului personalității, Ceaușescu devine pur și simplu o necesitate istorică. În continuarea marilor figuri ale națiunii noastre nu se putea afla decât Nicolae Ceaușescu, ultimul și cel mai mare dintre eroii patriei, erou între eroi. Culmea absurdului și a lingușelii o atinge Dan Zamfirescu care, într-un elan numerologic leagă nașterea lui Ceaușescu de realizarea României Mari. Ctitorul României socialiste s-a născut în anul Marii Uniri, țara și conducătorul având aceeași vârstă.”
Ceaușeasca? O floare de crin!
„Cultul personalității atinge cote delirante atunci când vine vorba de date aniversare. Sunt sărbătorite cu mult fast și cu valuri de maculatură zilele de naștere ale conducătorului și ale soției (în fiecare ianuarie), activitatea lui revoluționară (pe care a început-o de la 15 ani), alegerea lui în funcția de președinte al României (1974), Congresul al IX-lea al PCR din iulie 1965, când a fost reales secretar general al partidului, congres văzut ca începutul unei epoci glorioase, etc.”
„Epoca noastră își are marele cârmaci, în care s-au împletit îndelunga răbdare a lui Vlaicu- Vodă cu clarviziunea și geniul lui Ștefan, vitejia lui Mihai cu neteama de jertfă a lui Tudor din Vladimiri, înțelepciunea lui Kogălniceanu cu inima arzândă a lui Bălcescu, simțul demnității naționale a lui Cuza cu pătimașa iubire de patrie a lui Eminescu…” – *Dan Zamfirescu– Luceafărul, 8 mai 1971.
Și nu e uitată nici brava lui tovarășă de viață, care s-a jertfit pentru binele țării și al planetei.
„Și, dacă după o vorbă strămoșească, femeia e stâlpul casei, Domnia Sa a dovedit-o fără nicio îndoială. La bine și la rău, în lupta politică sau mai încoace la cârma treburilor țării, ea se dovedește aceeași ființă energică, neobosită, muncind din zori până seara alături de Marele său Bărbat. Privesc portretele pictorilor care o înfățișează cam hieratic, cu acel surâs dulce cu care te întâmpină, cu veselia ochilor și cu franchețea cu care-ți vorbește și-mi spun că numai așa putea fi descrisă din penel, deși dincolo de acest chip există o femeie energică, intransigentă când lucrurile nu merg cum trebuie, mereu la postul său, emanând o energie de neînfrânt. La Academie, în ședințele consiliilor științifice, la Marea Adunare Națională, Domnia Sa ne învăluie cu surâsul ei ce amintește deschiderea crinului la prima rază de soare.” – Eugen Barbu- „Portret”, Săptămâna culturală a Capitalei, 5 ianuarie 1987)
Câți bani primeau scriitorii regimului roșu?
„Miliardarii valahi se recrutează dintre miliardarii de rime și măscăricii scenelor. Poetul Eugen Jebeleanu a încasat 100.000 de lei în șase luni, adică leafa pe 40 de ani a atâtor prieteni de-ai mei titrați, ajunși magazioneri cu 200 de lei pe lună.
Maria Bănuș a primit 25.000 de lei pe un volum de versuri drăgălașe, adică leafa pe zece ani! Poeții și cântăreții sunt miliardarii epocii”- Petre Pandrea, Crugul mandarinului. Jurnal intim (1952-1958) Editura Vremea, București, 2002. pagina 80)
„Aveam, ca profesor, 500 de lei pe lună. Blaga avea 600, fiind ajutor de bibliotecar. În această perioadă cumplită devenisem donator de sânge voluntar, primeam pentru 200 ml. de sânge 50 de lei și un kilogram de carne). Baconsky, pentru un singur poem (despre chiaburi, CEC, odă lăptarului meu) încasa între 3000-5000 de lei.”
– I.D.Sârbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1996, vol. 2, pag.307.
„Carierele postdecembriste ale servitorilor lui Ceaușescu sunt dovada de netăgăduit că revolta spontană din 1989 a fost urmată, la scurtă vreme, de o restaurație. Ion Iliescu a profitat din plin de disponibilitatea lingăilor partidului de a sprijini oricând un nou conducător și un nou regim. O parte însemnată a foștilor lingăi de partid nu s-a mulțumit cu gazetăria în sprijinul noului regim, ci și-au descoperit chiar vocații politice. Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor, (cei care formează, împreună, perechea de aur a poeților de palat), Eugen Barbu, Mihai Ungheanu, Petre Sălcudeanu, Nicolae Dan Fruntelată sunt doar câțiva dintre aceștia. (…) Într-un cuvânt, o parte din scribii rușinii au fost, după căderea regimului comunist, demnitari ai statului român, performanță la care nu ajunseseră în Epoca de Aur.” – Cuvânt înainte la volumul Antologia rușinii, scris de Virgil Ierunca. Autori Dan Taloș și Nicolae Merișanu– Editura HUMANITAS
