Revoluția Mexicană, care a avut loc în perioada 1910-1920, a fost unul dintre cele mai importante evenimente din istoria Mexicului. A fost o mișcare socială și politică amplă, care a avut drept scop înlăturarea dictaturii și instaurarea unui guvern mai just și democratic. Revoluția Mexicană a fost un răspuns la inegalitatea socială, injustiția și sărăcia extremă care existau în acea perioadă în Mexic.
La începutul secolului al XX-lea, Mexicul era condus de președintele Porfirio Diaz, care deținea puterea de mai bine de treizeci de ani. Regimul său autoritar și corupt favoriza în special clasele privilegiate și străinele, în timp ce majoritatea populației trăia în sărăcie și era lipsită de drepturi. Această inegalitate socială și economică profundă a generat nemulțumiri și tensiuni, iar oamenii s-au unit pentru a lupta împotriva regimului lui Diaz.
La 20 noiembrie 1910, Francisco I. Madero, un lider politic carismatic și susținător al reformelor democratice, a lansat Planul de la San Luis Potosi, care chema populația să se ridice împotriva regimului lui Diaz. În scurt timp, revoluția a prins amploare, iar luptele s-au extins în întreaga țară. Grupuri diverse, cum ar fi muncitorii, țăranii, intelectualii și liderii militari, au aderat la mișcare, fiecare cu propriile lor interese și revendicări.
Revoltătorii, cunoscuți sub numele de "revoluționari", s-au luptat pentru o varietate de cauze, inclusiv pentru împărțirea pământurilor, drepturile muncitorilor și restabilirea drepturilor și libertăților democratice. Printre cei mai importanți lideri revoluționari se numără Emiliano Zapata, un campesino (țăran) care milita pentru reforma agrară și restituirea pământului țăranilor, și Pancho Villa, un carismatic general care a condus trupele în nordul Mexicului.