Potopul banilor tipăriți: De la bezna din piețe, spre un al tip de socialism

Cand vine vorba de a lua cina in oras, exista o experienta unica pe care o puteti gasi in unele orase ale globului si care poarte numele de “Dinner in the dark” (Cina in intuneric). Este vorba in esenta de o cina luata intr-o incapere aflata intr-o bezna totala si care va priveaza de simtul poate cel mai important, si anume, vazul.

Indiferent de intentia originara, printre sentimentele incercate de participanti dezorientarea si stresul, stangaciile si cateodata abordarile instinctuale sunt intotdeauna prezente, chiar daca in doze diferite. Este o paralela perfecta pentru situatia in care se gasesc astazi investitorii pe pietele financiare.

Barometrul care s-a defectat

Pietele financiare au fost creditate de-a lungul timpului cu rolul de barometru al evolutiilor economice.

Piata obligatiunilor de stat a fost multa vreme o oglinda a expectatiilor inflationiste. Cu cat randamentele pe termen lung erau mai ridicate in raport cu cele pe termen scurt, cu atat ele reflectau mai mult temeri legate de cresterea inflatiei. In mod similar, o curba a randamentelor inversata putea indica preocupari legate de o eventuala recesiune.

Indiferent de situatie, insa, regula de aur era ca, lasand de o parte situatiile exceptionale, investitorii vor cauta acele randamente care sa fie superioare ratei inflatiei si care sa reflecte profilul de risc al emitentului : risc mai mare, randament mai mare.

In mod similar, si pietele de capital furnizau indicatii legate de evolutiile economiei, plecand de la informatiile existente la nivel microeconomic. In conditiile in care economiile sunt formate din multitudinea de piese puzzle reprezentate de companii, modificarea parametrilor financiari ai acestora se concretiza inevitabil in ajustarea perspectivelor intregii economii. Rezultatele financiare ale companiilor erau printre primele care indicau perspectiva unei recesiuni sau relansari economice.

Mai mult decat atat, cele doua piete financiare majore ofereau un extrem de util beneficiu al diversificarii, in conditiile in care preturile obligatiunilor de buna calitate se miscau in sens contrar preturilor actiunilor. Perspectivele economice negative erau intampinate de catre investitori cu o realocare a activelor, de la risc ridicat spre risc scazut. Cu alte cuvinte, ponderea obligatiunilor crestea in portofolii in dauna actiunilor, pentru ca, in perioade faste economic, procesul sa fie inversat.

Tiparnița și victimele ei

Astazi suntem intr-o cu totul alta paradigma, in care rolul de barometru al pietelor financiare a fost distrus integral prin politica bancilor centrale de tiparire de bani fara limita.

Totul a inceput in contextul crizei financiare din 2008. Inspaimantate de perspectiva unui crah economic indus de furtuna perfecta formata din suprapunerea unei crize economice peste o criza financiara, bancile centrale au renuntat la orice prejudecati.  Au inchis cartile de economie si au purces la cumpararea datoriei propriilor tari prin crearea de moneda, metaforic numita “tiparire de bani”.

A fost o abordare menita sa salveze sistemul financiar prin impiedicarea inghetarii sale, dar si sa reporneasca economiile prin aducerea dobanzilor la niveluri extrem de scazute. Adica prin promovarea unei politici a banilor ieftini. Scopul initial a fost atins, dar efectele colaterale nu au intarziat sa apara.

Prabusirea dobanzilor a dus la situatia absolut fara precedent prin care o unitate monetara de astazi are acelasi pret cu unitatea monetara de peste 1 an sau 5 ani. Banii incasati peste 5 sau 10 ani au aceeasi valoare cu banii incasati astazi…

In paralel, corelatia negativa dintre obligatiuni si actiuni a disparut. Cele doua piete au ajuns sa se miste in tandem, in conditiile in care banii aflati din belsug pe piata au facut investitorii sa cumpere active la gramada, doar din dorinta de a-i plasa undeva. In aceste conditii, beneficiul istoric al diversificarii a disparut.

Asta a facut ca pietele financiare sa se afle in situatia unor evolutii mult mai volatile, alimentate de miscarea in tandem a tuturor claselor de active. Portofoliile de investitii, la randul lor, deveneau mai volatile. Compensarea reciproca actiuni-obligatiuni nu mai functiona. Iar portofoliile mai volatile, deci mai riscante, au crescut nervozitatea investitorilor si dependenta lor de injectiile de bani ale bancilor centrale. In perioada crizei din 2008 si in cea care a urmat, orice stire legata de oprirea “relaxarii cantitative” (quantitative easing) era insotita de o scadere a burselor.

Era vorba de sevrajul pietelor financiare, care devenisera dependente de banii fara pret. Aceasta a facut ca bancile centrale, la randul lor, sa devina prizonierele propriilor demersuri neortodoxe. Speriate de perspectiva unei prabusiri a burselor, si-au modelat politicile monetare in functie de asteptarile investitorilor, dandu-le acestora satisfactie. Politica banilor fara pret a continuat ani de zile.

Polarizarea societăților – sau la cine ajung banii proaspăt tipăriți

Dar ea nu a fost in beneficiul tuturor. Ceea ce ne duce la urmatorul efect colateral al relaxarii cantitative: polarizarea economica a populatiei.

Banii tipariti de bancile centrale nu au ajuns la toata lumea, ci doar la o minoritate detinatoare a activelor economice si financiare. Ca urmare, banii aruncati pe piata nu s-au regasit intr-o crestere generalizata a consumului, marturie in acest sens fiind lipsa oricaror presiuni inflationiste. Ei s-au regasit in inflatarea preturilor activelor financiare si a celor imobiliare. De aceasta a beneficiat o minoritate, a carei avere a crescut si mai mult in comparatie cu restul populatiei. Si, intr-adevar, la nivel global, polarizarea nu a facut decat sa creasca in perioada post criza.

Vestea proasta este ca trezirea din betia banilor fata pret nu va veni prea curand.

Pandemia a adus abordarile bancilor centrale la noi cote ale disperarii, de teama unei prabusiri economice instantanee, induse de oprirea premeditata a activitatii economice prin masurile de protejare a populatiei. Crearea de moneda in acest context face ca interventiile din perioada crizei din 2008 sa paleasca.

Doar in 2020 au fost create 3700 de miliarde de dolari pentru finantarea datoriilor publice.

Băncile centrale – elefanții din magazinul de porțelanuri al economiei de piață

In mod evident, in 2020, spre deosebire de 2008, in prim plan se afla nevoia de finantare a deficitelor generate de guvernele tarilor afectate. Bancile centrale par dispuse sa accepte aceasta finantare fara limite a cheltuielilor guvernamentale, ceea ce le face sa devina, poate nepermis de mult, partase la deciziile politice. Separarea dintre politic si politica monetara pare sa se evapore, ceea ce face ca deciziile bancilor centrale sa isi piarda din ce in ce mai mult din independenta.

Asa cum The Economist remarca, “dobanzile apropiate de zero au devenit impotente, iar monarhii care conduc bancile centrale au ajuns servitorii care fac managementul datoriei guvernamentale”.

Interesul national si interesul politic se confunda, ducand la decizii de politica monetara care pot friza sau alimenta populismul.

Bancile centrale furnizeaza acum banii pe care guvernele decid cui sa ii dea si cui nu, care industrii sa fie salvate sau subventionate chiar daca nu mai au un viitor, ce angajati sa ramana in continuare acasa pe bani tipariti si cine sa ramana fara venituri.

De fapt, banii fara pret creeaza pericolul unui hazard moral imens. In momentul in care banii sunt gratis, toata lumea se simte indreptatita sa beneficieze de ei. Perspectiva de a fi pierduti printr-o alocare proasta de catre guvern sau de catre sectorul privat dispare, pentru ca, nu-i asa, alti bani vor fi tipariti in locul lor. In acelasi timp, investitiile riscante ajung sa nu mai remunereze investitorii pe masura riscului asumat.

Totodata, prezenta masiva a bancilor centrale pe piata obligatiunilor de stat si coporatiste le transforma in niste “formatori de piata mamut”, asa cum ii numeste The Economist si, adaug eu, ca orice elefant in magazinul de portelanuri, sparg totul in jur. Sparg beneficiul diversificarii in clase de active, sparg semnalul dat de dobanzi, sparg semnalul dat de pretul actiunilor, sparg corelarea risc-randament, sparg, in ultima instanta, orice “bec”, cufundand pietele financiare intr-o bezna totala pentru investitori.

Debusolati si fara reperele cunoscute de decenii, acestora nu le mai ramane decat o singura varianta: spiritul de turma. Un spirit care creste pretul tuturor activelor si duce la situatia absurda in care cresc in paralel si pretul obligatiunilor si pretul aurului. Inflatia nu poate sa scada si sa creasca simultan….

Un socialism pentru cei bogați și puternici

In final, marea problema este ca se pierde acea capacitate de distrugere creativa a economiilor care apare in momentele de recesiune. Acel proces de primenire a economiilor prin care afacerile neaviabile dispar, iar cele care identifica in mod corect oportunitati prospera.

De frica ciclurilor economice, banii cu cost zero ajung sa mentina in viata, artificial, companii care nu ar trebui sa mai existe. In aceste conditii, alocarea capitalului este pervertita si ne indreptam spre un soi de socialism.

Ruchir Sharma, Chief Global Strategist la Morgan Stanley Investment Management,  afirma in Wall Street Journal:  “ironia este ca aceasta cultura a dependentei fata de guvern este, de fapt, o forma de socialism – pentru cei bogati si puternici”.

Acest articol poate fi citit si pe blogul personal al autorului raducraciun.ro

Sursa: Cronicile Cursdeguvernare.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published.