La data de 28 iunie 2024, Guvernul României a aprobat o Ordonanță de Urgență care introduce măsuri draconice pentru prevenirea consumului de alcool și droguri la volan, modificând Ordonanța privind siguranța rutieră pe drumurile publice. Dincolo de scopul nobil, deplin justificat din perspectiva recrudescenței acestui tip de abateri în societate, ordonanța a iscat vii controverse în spațiul public, îndeosebi pe marginea prevederii potrivit căreia șoferii care refuză testarea cu etilotestul sau drugtestul – solicitând să fie supuși testării de sânge, în mod corect, în cadrul Institutului de Medicină Legală – vor rămâne instant fără permis de conducere, până la primirea rezultatelor analizelor mostrelor biologice. Această prevedere este extrem de controversată în condițiile în care testele respective au dat până în prezent un număr excesiv de mare de rezultate fals pozitive. Mai exact, potrivit datelor oficiale furnizate de Consiliul Superior de Medicină Legală, în peste o treime din cazuri (38%, anul trecut), testele rapide efectuate de polițiști au dat rezultate fals pozitive.
În ciuda faptului că numeroși șoferi s-au aflat în situația de a fi fost acuzați pe nedrept, din cauza deficienței testării în cauză, toți acești șoferi nevinovați, dar suficient de ghinioniști încât să fi extras un bilet necâștigător de la polițistul rutier, adică un rezultat fals pozitiv, nu au avut nicio pârghie de remediere în justiție, nici măcar post factum. Astfel, după ce nevinovăția presupusului contravenient sau infractor a fost pe deplin stabilită, după ce s-a dovedit, dincolo de orice dubiu, prin mijloace științifice, sub egida Institutului de Medicină Legală, că șoferul în cauză a fost victima unei testări fals pozitive, acesta din urmă nu a putut obține în justiție nici măcar o despăgubire simbolică pentru prejudiciile materiale și morale suferite, întrucât statul se spală pe mâini în astfel de cazuri, iar erorile și prejudiciile aferente sunt repudiate în contul nevinovatului, iar nu în contul poliției rutiere sau al altor reprezentanți ai săi.
Prezumpții relative (cum este cea conferită procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției) sunt, în justiția română, prezumpții cvasi-irefragabile, iar obținerea unor despăgubiri în cazul relei-credințe sau chiar erorii neintenționate, dar reale, a agentului ori a instrumentelor folosite de acesta sunt aproape utopice. „Vinovăția” reținută într-un act administrativ este practic (re)confirmată, iar nu stabilită, de instanța de judecată, iar constatarea nevinovăției șoferului nu este remediată, lăsând indiferente majoritatea instanțelor. Mulți judecători, îndeosebi foarte tineri, lipsiți de experiență profesională și de viață, ori de câte ori au de judecat o plângere având ca obiect un proces-verbal întocmit de un polițist, pur și simplu refuză să gândească dincolo de mențiunile inserate, refuză să examineze orice alt element probatoriu, acționând ca un veritabil tonomat al poliției. Prin urmare, presupusul contravenient sau infractor nu are nicio șansă, cu atât mai puțin cea de a obține despăgubiri chiar într-o ipoteză precum cea examinată.
Nu mai insistăm aici asupra faptului că unii dintre șoferii nevinovați își câștigă existența în mod direct de pe urma permisului de conducere suspendat pe nedrept, nefiind exclus ca aceștia să rămână chiar fără loc de muncă sau să înregistreze alte pagube importante, fără să aibă vreo vină în acest sens.
În acest context, comunitatea civică Declic a lansat o petiție prin care solicită revizuirea prevederilor Ordonanței de Urgență, argumentând că aceasta afectează zeci de mii de șoferi nevinovați.
Dincolo de aceste proteste din spațiul mioritic, modificările în cauză pot veni în contradicție flagrantă cu drepturi și principii fundamentale statuate în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum prezumția de nevinovăție, principiul in dubio pro reo, principiul egalității armelor, respectiv cu dreptul la un proces echitabil.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Dombo Beheer vs. Olanda, a statuat că principiul „egalității armelor” în sensul unui „proces echitabil”, garantat părților prin Convenție, se aplică atât în cauze civile, cât și în cauze penale.
Totuși, ne întrebăm retoric despre ce „egalitate de arme”, despre ce „proces echitabil” și despre ce „prezumție de nevinovăție” mai poate fi vorba în cazul nostru, în care șoferii care refuză testarea cu etilotestul sau drugtestul – solicitând, în schimb, să fie supuși testării de sânge, în mod corect, în cadrul Institutului de Medicină Legală – vor rămâne instant fără permis de conducere, până la primirea rezultatelor analizelor mostrelor biologice. Nu este vorba aici chiar de o prezumție de vinovăție deghizată și, iată, legiferată?
Mai mult, atâta timp cât asupra faptelor descrise în conținutul actului, neconfirmate prin mijloace de probă certe – în speță de către Institutul de Medicină Legală – pot plana o serie de dubii, ținând cont că au avut la bază mijloace de probă ce și-au dovedit caracterul defectuos într-un număr impresionant de cazuri, apreciez că ar fi trebuit să își găsească aplicare un alt principiu de drept, și anume principiul in dubio pro reo.
Încălcându-se Convenția Europeană a Drepturilor Omului sub aspectele anterior menționate, se încalcă implicit și prevederile Constituției, respectiv art. 20 alin. 2 – „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.”
În media, s-a vorbit chiar despre rea-credință sau despre un abuz al statului în acest sens. Totuși, atunci când ignoranța, incompetența sau nepăsarea autorităților ar constitui argumente suficiente, reaua intenție a legiuitorului nu ar mai reprezenta o condiție sine qua non. Din păcate, lista imperfecțiunilor și problemelor grave din legislația și justiția română nu începe, nu se încheie și nu atinge nici paroxismul în acest caz. Este numai o simplă mostră de injustiție nu doar posibilă, dar chiar extrem de probabilă, comisă de către un stat ineficient, incompetent și, nu în puține rânduri, chiar de rea-credință.
