Nenea Ari Goldman zâmbea tot timpul și parcă nu clipea niciodată. Stătea așa, cu ochii înțepeniți într-o lume pe care doar el o vedea. O epifanie? Nu știu. Nu mi-a spus niciodată. Fuma țigară după țigară și tăcea perfect. Bătrânul avea ochii albaștri, decolorați, aproape bleu, era slab-mort, un snop de oase cu o inimă care sălta între ele. Purta mereu o șapcă dubioasă, despre care, bunică-mea zicea, râzând, că n-a mai țâpat-o jos, de când au debarcat aliații în Normandia.
Nenea Ari semăna leit cu un sfânt frumos pe care mi l-a arătat mama în biserica de pe Titulescu, dar n-aș putea să spun care. De regulă, toți sfinții pictați pe pereți sau prin icoane erau urâți, înfricoșători, dar cel cu care semăna nenea Ari nu.
Zyklon B
Uneori, când îl întâlneam la restaurantul Gogoșaru, mi se părea că toată pielea i se aprindea într-un roz-trist. Roz ca după Zyklon B. Nu știam atunci ce înseamnă asta, dar l-am întrebat pe tata. „Așa se întâmpla cu evreii după ce îi gazau nemții, mi-a zis el. Carnea li se făcea roz. Și buzele.”
Am plâns când am aflat. Bietul nenea Ari!
Și, bâști, am fugit la el, ca să-l întreb cum era cu gazul ăla…
Omul stătea în fața casei și fuma, ca de obicei. M-a privit mirat. „Cupile, da n-ai altî treabî? Mai bini du-ti la tanti-ta Lia, că a făcut niști Flodni. Lasî gazâli!”
Din bătrânelul pe care-l iubeam timidă ieșeau raze de lumină roz. Vă jur că ieșeau!
Îl adoram. Îmi cumpăra cico și alune. Mă apăra când urma să plătesc pentru boacănele făcute împreună cu nebunul de Samuel, nepotu-său.
Dar nenea Ari avea și dușmani pe strada noastră. Din „j!d@n împuțit” nu-l scoteau, cu toate că nu deranja pe nimeni, nu cerea nimic, nu ura și nu certa pe nimeni. Era cel mai bun și mai frumos bunic pe care-l întâlnisem până atunci. Și nici măcar nu era al meu!
Mă revolta până la urlet purtarea unor oameni atât de urâți, și la mutre, și la suflet. Descompuși. Reci. Ignoranți. Așa că, împreună cu Samuel, mă răzbunam cum îmi trecea prin cap la anii aceia: le scriam porcării pe garduri și pe case. Să se învețe minte!
Era unul, nea Nelu, cu o față porcină, de ziceai că mă-sa a fost scroafă, nu femeie. Nemernicul ăsta ura pe toată lumea. Dar în special pe evrei.
„Am șapte ani și sunt evreică!”
Uneori, mă cuibăream în brațele lui nenea Ari și îl descoseam naivă: „Sunt și eu ca tine?”
Mă trăgea de nas. Zâmbea. „Toți suntim ivrei, Dănuțî. Toți suntim ivrei. Numa că unii nu ricunosc.”
Pfuai, ce mândră eram! Deci sunt și eu! Clar!
Odată, când m-am dus mama la biserică, înainte să mă împărtășească, popa m-a întrebat câți ani am. I-am răspuns rânjind fericită: „Am șapte ani și sunt evreică!”
Nu vreți să știți ce moacă a făcut bietul preot, i-a scăpat lingurița dintre dește, iar mama, m-a pocnit cu sete chiar în fața altarului.
Credeți că m-am supărat? Un pic, dar mi-a trecut. Un evreu nu se supără niciodată cu adevărat. Zâmbește triumfător și merge cu pieptul înainte.
Un număr tatuat pe braț
Nenea Ari mă lăsa să mă joc cu venele de pe brațul lui stâng. Acolo avea tatuat un număr.
„Cine ți-a scris asta, aici?” îl întrebam, în timp ce-i urmăream fiecare liniuță cu vârful degetului arătător.
„Naziștii.”, răspundea laconic sugând pătimaș din țigară.
Nu se înțelegea mai nimic din numerele alea, trecuseră mulți ani, dar ele ardeau încă, se holbau la mine ca niște capete de mort. Apăsam cu unghia, trăgeam de piele, scuipam, poate-poate se șterg. Nu se ștergeau…
Eram atât de curioasă, și-l chinuiam cu întrebările mele cretine. Nu-l lăsam o clipă. Cum îl prindeam, cum începeam tirul:
„Te-a durut? Cu ce te-au scris? Te-au bătut? Te-au înjurat? Ai văzut morții din cuptoare? Erau ca la aragazul nostru? Cum arătau după ce ardeau? Și copiii? Plângeau?”
Nu-mi răspundea niciodată. Și am înțeles, în prostia mea de copil, că îi provocam o suferință cumplită, și mi-a fost rușine. M-am oprit.
La Auschwitz…
Apoi, într-o zi, mi-a povestit Samuel că nenea Ari avea 25 de ani când l-au dus în lagăr la Auschwitz.
Ținuse, pe vremuri, un magazin de pantofi, dar s-a ales praful de el. I l-au distrus legionarii. Toată familia lui a fost ucisă: mamă, tată, frați și surori, unchii, mătușile. Toți! El a scăpat. Când s-a întors, abia se mai ținea pe picioare, era bolnav de TBC și de ulcer. Dar a luat viața de unde a lăsat-o. Greu. A mers înainte. S-a însurat și și-a făcut o familie.
Îi plăcea să bea mult și să tacă. Stătea ore în șir la crâșmă, înăuntru, niciodată afară, de parcă i-ar fi fost teamă de aer.
Plecarea
Când nenea Ari a murit, într-o dimineață splendidă de martie, primăvara parcă turbase de atâtea petale, culori și miresme. Ceva s-a clătinat, atunci, în mica mea ființă. Un cutremur, de o magnitudine incredibilă, m-a lovit pe dinăuntru. Simțeam că mii de icoane s-au spart în același timp, cu un zgomot teribil, într-un urlet comun. Definitiv.
Nu, n-am plâns. Pe cuvântul meu! Dar o supărare, ca un ger dureros, s-a ținut scai de carnea mea în zilele acelea. Și o simt și azi uneori. Mai ales în ziele astea!
Când l-au scos pe nenea Ari din casă, m-am dus să-mi iau rămas bun de la el. În curtea lor creștea un zarzăr bătrân. Voiau să-l taie, pentru că se uscase o parte din el. Însă atunci, nu se știe prin ce minune a naturii, înflorise ca un nebun, peste noapte. Pe fiecare crenguță erau sute de flori albe, parfumate.
O pală de vânticel călduț le-a desprins și, peste nenea Ari a început, dintr-odată, să ningă cu mirese mici și dulci, iar chipul lui cuminte a început să lumineze roz. Pentru ultima oară.
Fragment din cartea „În pielea goală pe acoperișul fierbinte”- editura ROCART-
