Farvel, Norge! (La revedere, Norvegia!)
Textul original a fost publicat în Februarie 2023 pe contul meu de Facebook.
Așa a început o poveste de iubire între mine și un loc care m-a cucerit de la prima vedere: Norvegia.
Pe Norge am cunoscut-o primăvara trecută. A fost dragoste la prima vedere. Timp de multe luni m-a răsfățat și mi-a arătat toate părțile ei bune.
„Ești outdoor lover, ziceai? Hai cu mine!”
Și m-a plimbat! Peste munți, prin fiorduri, prin păduri dese, de nu întâlneai țipenie de om cu orele… Doar câte un elan sfios sau câte un cârd de ciute. Au fost șase luni de vis. De dimineața până seara, Norge era tot un zâmbet și o rază de soare. Făcea totul ca să rămân pe meleaguri norvegiene.
Țin minte că, într-o seară, am stat ore întregi să mă gândesc la o casă pe care o găsisem pe lângă Lillehammer. Era de vânzare și avea de toate: teren mare, pârâu, pădure… Să fac pasul? Noroc cu George, care m-a trezit din vis:
„Așteaptă, vor mai fi ocazii. Vezi cum o să fie Norge la iarnă. La început, totul e lapte și miere…”
Și a venit și iarna. Norge se îmbrăcase în alb și era atât de frumoasă! Și deloc rece, cum mi se spusese că va fi. Ba dimpotrivă – pentru că voia să petrec tot mai mult timp cu ea, mă lua noaptea de acasă ca să privim Aurora. V-am spus că am fost un răsfățat!
Bine, au fost și momente în care a avut toane. Țin minte că, prin noiembrie, mă disperase: toată ziua înnegurată și plânsă. Moment în care am plecat în Spania și am lăsat-o să-i treacă. Când m-am întors, m-a luat în primire încă de la aeroport: câteva rafale reci, drept pedeapsă. Sălbatică și rece cum nu mai fusese niciodată! Dar apoi au revenit zilele frumoase. Eram din nou împreună, fericiți și dornici să descoperim lucruri noi.
Am lăsat pădurile și m-a dus în Oslo. Munch, Operă, Nobel Center și cetatea Akershus, ce străjuiește orașul de secole. Și, mai ales, Clopotul din port! Doamne, cât de mult iubesc clopotul ăla! V-am spus povestea lui? Nu cred… dar probabil că o voi face într-o zi.
Dar simțeam că vreau să mă întorc la ai mei.
La prichindelul care tocmai învățase cuvântul „dor”.
Cuvânt care mă răscolea de fiecare dată.
„Mi-e dor și doare.”
Și la „prichindelul” celălalt, cu un cap mai înalt ca mine.
Trebuia să fac ceva ca să scap de vraja ce o aruncase asupra mea Norge.
Oare și-a dat seama? Oare a știut că plimbarea pe gheața fiordului avea să fie ultima noastră plimbare?
Am plecat într-o noapte, când Norge era adormită.
Am plecat așa cum plec eu din viața cuiva: liniștit, fără să privesc înapoi.
„Important e să nu privești înapoi. Să nu pleci pe veci miercuri, ca să te întorci joi.”
Dar totuși m-am mai uitat o dată la ea și am spus, în șoaptă:
„Farvel, min kjære.”
M-am așezat pe locul meu, 26F, și mă uitam pe hublou, la iubita mea Norge.
Pe măsură ce avionul se ridica, Norge mi se părea la fel de frumoasă precum o găsisem în primăvară.
Ne vom mai revedea?
Sper că da.
Doar ea a reușit să trezească în mine „The call of the wild.”
