Cele mai tulburătoare poezii despre ceea ce s-a întâmplat la Pitești, cred că aparţin lui Sergiu Mandinescu și Aurel Vișovan. Când le citești nu se poate să nu îţi atingă corzile sufletului, să nu te zdruncine cumva. De asemenea mai cred că de câte ori au fost citite de foștii deţinuţi, majoritatea au gândit – ,,Bine că nu am fost acolo, bine că nu am ajuns să trec și prin acel iad…’’Aceste două nestemate negre le las și eu aici, la început de an 2019, când se vor împlini 70 de ani de la începutul ,,nopţii jefuite de stele’’.
Amin
De-aş avea o pană de înger
Şi cerneală de bezne,
Poate că abia atunci mi-ar fi lesne
Să mă adun din toate risipirile,
Să-mi scriu amintirile
Şi să spun tuturor de ce sânger.
Era o noapte jefuită de stele…
La fereastra nădejdii – zăbrele,
La uşa salvării – lăcate,
Iar frunţile noastre palide înnoptaseră toate.
Când, deodată, din mijlocul nostru
Izbucni, ca o flacără neagră, ura.
Focul ei a topit într-o clipă
Gând, suflet, aripă –
Toate din tot – şi n-a mai rămas decât zgura.
Baroase cumplite zdrobiră tăcerea
În cioburi de răcnete mari cât durerea.
Ţăndări din sufletele noastre au ajuns până la cer.
Martirii ardeau pe ruguri de ger…
Atât de cumplite au fost suferinţele,
Atât de năprasnică urgia,
Încât în noaptea aceea unii şi-au pierdut minţile,
Alţii şi-au pierdut veşnicia.
Într-un târziu toate sufletele zăceau sfărâmate.
Ah, amintirea asta ca pe o roată mă frânge!
Pe jos erau risipiţi creiţarii de sânge,
Plata atâtor păcate.
Dintre cei care au trecut pe acolo, numai morţii trăiesc.
Iată, de pildă, eu – umblu, vorbesc,
Asemenea lui, aşijderea ţie,
Dar viaţa mea nu-i, nu-i, prietene, decât o moarte vie.
Ah, Doamne, iată-mă aici, la ceasul comorilor,
Îmbrăţişându-mi lespedea de patimi şi chin.
Aştept îngerul zorilor,
Aştept Învierea,
În numele Tatălui şi-al Fiului, şi-al Sfântului Duh,
Amin!
Sergiu Mandinescu
(Sursa: http://pitestiprison.org/mip–sergiu-mandinescu.html)
Pitești
Opriţi-vă din hohote, nebuni !!!
În râsul vostru negru
Fierb clocote de sânge
Din rânjetul satanicei furtuni.
Pe cine-aţi răstignit din nou, nebuni ?!
Ce cântec sfânt în scrâşnet greu se frânge…
O!… Dans în ritm macabru
Apocaliptic ropot de prohodiri ciudate
Cer negru
negru clopot
Ce-ntunecat se bate
şi
bate . . . bate . . . bate . . .
Morţi vii,
Stafii, şi câte-un înger mat
Ce a-ngheţat
Plecat în veşnicii.
Morţi vii
Stafii şi urlete surpate de nebuni…
O, Doamne, unde eşti ?!
De ce n-aprinzi minuni, minuni cereşti ?
Pe unde eşti, o, Doamne, unde eşti ?!
…
Din nepătruns nici un răspuns
…
(Aurel Vişovan)
