Unii zic că „pe vremea lui Ceaușescu era o căldură mai bună” decât asta de acum. Că era mai ușor de suportat, că erau mai mulți copaci și, în genere, respiram un aer mai curat, mai dulce și, evident, mai sănătos. Așa își încep orice discuție, deja ne-am obișnuit.
Am voie să-mi spun și eu punctul de vedere? Nu era așa de cald? Ce vorbești, tovarășe?
Îmi amintesc verile anilor 87-88, că disperam de cald într-un București plin de praf (realizărili) de la șantiere, un oraș în care dacă ieșeai pe stradă la prânz riscai să te sufoci de gaze de eșapament emanate de la autoturisme, autobuze și camioane fierbinți.
Mergeam la serviciu, (da, munceam!) și înghesuiala din tramvaie, plus căldura infernală mă moleșeau complet. Uneori, sub un soare care, efectiv, mușca din om ca dintr-o bucată de pâine, eram nevoită să merg kilometri întregi pe jos, cu diverse treburi. Ajungeam acasă, lac de sudoare și singura răcoreală era apa rece (care nu era chiar rece!) de la chiuvetă sau un amărât de ventilator care funcționa pe bază de pumni. Dar era țais!
Mai ajungeam pe la ștranduri, înotam în Lacul Morii, însă asta nu prea rezolva problema căldurii, pentru că ne răcoream pe moment. Dar tot era ceva decât nimic, nu?
Amiezile erau ca niște lovitori de măciucă-n creștet. La mine-n cartier ghenele de gunoi emanau niște duhori nepământene, îmi vărsam și sufletul de scârbă: pepene stricat, pește, cartofi putrezi, tot felul de „minuni” dospeau uneori și pe trotuare.
Dar era „bine”! „Perfect”! Nu ca acum, când avem aer condiționat în autobuze (e drept, nu în toate, dar asta depinde de șofer, nu de vremurile pe care le trăim!), în case, la serviciu, la școală, în facultăți, la Poștă sau la stomatolog… (Da, am fost ironică!)
În blocuri, gospodinele lăsau ușile casei deschise, să se facă curent. Așa se realiza un soi de aer condiționat, cu arome de tocăniță, ardei copți și gogoși simple (care avea zahăr și ulei, că se vindeau pe cartelă!).
Plecai cu trenul undeva în iulie? Văleu! Înghesuială, de parcă se dădeau case gratis! Puhoi de omenire. Toate geamurile, de pe hol și compartimente, erau deschise. Se făcea un curent trosnitor și scârț, zdronc, uuuuuu, ajungeai după vreo trei-patru ore la Constanța, fleașcă de sus până jos. Puteai să te și piși pe tine, că nu mai conta la cât de ud erai.
Plecai cu RATA (un autobuz care te ducea, pâr, pâr, pâr, în localitățile minunatei noastre patrii)? La fel. Înghesuială, omor! Țoale ude, duhori, care mai de care mai electrice, plus eternul miros violent de benzină, ulei ars sau motorină. Mereu vomitam cu jet.
Voiai să te răcorești cu o înghețată? Dacă aveai noroc, găseai „vafe” la chioșcul acela alb, vi-l amintiți, nu? Trebuia să lupți pentru dorința ta, și să stai ceva timp la coadă, într-o căldură care-ți lichefia și gândurile-n cap. Păi, cum? Era așa de simplu? Neee!
Voia gâtlejul tău de bărbat să bea o bere rece? Găseai, ca acum? Jdemii de variante și jdemii de sticle? La alegere? Ba chiar întinzi o mână, deschizi frigiderul de la Mega, Lidl sau Carrefour și-ți iei una cât de rece vrei.
Canicula era caniculă și atunci. Ba mai violentă, pe alocuri.
Îmi amintesc cum a fost la examentul de admitere în treapta a doua de liceu. Iulie 1987. Cald ca-n saună. Curgeau apele pe toți: elevi, profesori. Până și întâiul bărbat al țării, Ceaușescu, nădușea eroic din tabloul de deasupra tablei. Martir, ce mai!
Noi, copiii, eram obligați să purtăm uniforme școlare. Băieții pantaloni lungi, de stofă (cred!), cămașă albastră, cu mâneci lungi și sacou. Unii și-l lăsau acasă și erau certați de profi.
Fetele? Sarafan bleumarin (tot din stofă), cămașă cu mâneci lungi (le suflecam noi, dar zdarnic!), și bentiță pe cap. Mi se lipea uniforma de scaun, de pulpe, simțeam cum mi se preling dârele de sudoare pe picioare. Ne era sete, dar nu erau sticle din plastic, ca acum, cu apă sau suc, ca să bem. Nu! Așa că, înduram, strângeam din dinți, înghițeam în sec, și… asta era.
„Pe vremea lui Ceaușescu căldura era mai bună decât asta de acum!”, îmi sună-n urechi fraza tembelă auzită în autobuzul 301. Care, culmea! Avea și aer condiționat. Dar degeaba, dacă nu e ca pe vremea AIA!
