CINEPUB – Condițiile visării

Agentul Cooper (Kyle MacLachlan) spune în „Twin Peaks”, S3E14: „trăim într-un vis”, iar personajul Monicăi Bellucci întreabă „dar cine e cel care visează?”. Filmul din această seară nu are legătură nici cu celebrul serial care a adus neliniște suprarealistă pe micile ecrane din întreaga lume și nici cu David Lynch, care s-a stins de curând. Însă are totul de-a face cu visurile și ne lasă la fel de perplecși în fața întrebării: ale cui sunt ele?

Filmul „America, venim!” de Răzvan Savescu a apărut în 2014, adică la câțiva ani înainte de grupul de filme care a cutremurat major box office-ul românesc. Cinci actori din Târgoviște (interpretați de Adrian Văncică, Gheorghe Ifrim, Ion Sapdaru, Tania Popa, Oana Ichim și Marius Chivu Pascu), alături de un regizor de teatru (jucat de Mihai Călin) pleacă la New York să monteze „D’ale Carnavalului”, după I.L. Caragiale (care chiar azi și-ar fi serbat ziua btw).

Anonimitatea personajelor e una dintre premisele pe care filmul își bazează traiectoria. Cel mai cunoscut dintre ele e popular datorită apariției într-o reclamă, pe care înțelegem că a luat-o doar pentru că realizatorii își doreau pisica lui pentru filmare. Datele sunt invers proporționale cu popularitatea reală a actorilor care îi interpretează, arhicunoscuți pe plan local în zona de TV, unii de succes și-n filme sau spectacole de comedie. 

Ajunși imediat în State, deja mai puțini decât au plecat (pentru că unul dintre ei a avut un atac de panică pe scările avionului și a rămas acasă), actorii sunt primiți de către institutul cultural care i-a invitat. Li s-a pregătit o săptămână cu vizite la Statuia Libertății, odihnă în Central Park și alte activități generico-turistice.

Ajunși la un restaurant românesc unde urmează să apară Florin Piersic pentru a distra publicul din diaspora (nu mai apare), sunt cooptați de un agent slinos (alegere excelentă de a-l distribui pe Alexandru Bindea în rol) care le propune să țină spectacolul, iar mai apoi să facă un tur pe la comunitățile românești din State, unde să mai aline, cu poezioare și scheciuri, dorul românilor de țară, în timp ce fac niște dolari.

Agentul se dovedește a fi un șarlatan, banii sunt puțini, iar glam-ul vieții în turneu: practic inexistent. Personajele care le ies în cale sunt întruchipări ale clișeelor. Dintre toți, actrița Mira Furlan (care mai joacă și-n „Lost”) e cea mai consistentă apariție, în rolul unei matroane într-ale artei și carității, care primește trupa la ea în conac, unde nu prea are de-ale gurii, dar are în schimb țigări cu hașiș și atingeri tandre pentru unul dintre actori, care se întâmplă să fie nu numai însurat, dar și perfect fidel. 

Marea oportunitate de a juca în State, un alt important motor al convenției filmului, e și nu e acolo, pentru că totul e din start relativ. Tiparul de film „sălbaticii ajung la civilizație” nu oferă, în cazul lui „America, venim!”, nici măcar vivacitatea cârjelor uzuale. Hazul pare a se centra pe constatarea: români în Statele Unite, iar asta pare a fi suficient pentru un segment de spectatori care caută așa ceva cu sete.

Una dintre actrițe (Oana Ichim) ajunge, prin combinații, mică starletă în LA, restul se întorc acasă la viețile lor. Regizorul interpretat de Mihai Călin practică și el acum meditație alături de partenera lui (Nicoleta Lefter), pe care nu ezitase s-o tot înșele pe parcursul filmului; personajele lui Ion Sapdaru și al Taniei Popa coabitează în continuare în nucleul familial alături de băiețelul lor. Personajul lui Văncică e acasă cu pisica ș.a.m.d.  

America, venim!” e într-atât de neadaptat la mirajele fundamentale ale filmului comercial (a vinde o iluzie plauzibilă, fără cusur), încât trasează involuntar un burnout existențial. Personajele sunt angrenate într-un tipar arhiclișeizat de vis american, încearcă să rupă și ei o bucată din cașcaval și nu reușesc; se înhamă la o aventură istovitoare chiar și dacă nu întrevăd vreo reușită, chiar și dacă nu posedă motivație sau speranță.

Sentimentul de tărăgănare al corpurilor lor dintr-un oraș într-altul, într-un school bus, e ilustrativ mecanicității constructului „speranță”. Sunt carcase lipsite de sclipire care, în epilogul filmului, invitați la Măruță în emisiune, acceptă invitația telefonică a unei românce stabilite în Spania să facă un turneu și acolo. Acceptă cu zâmbetul tras pe buze, luminați de reflectoarele din platou, chiar dacă se poate citi pe chipurile lor prezența unei găuri negre orbitante.

Camus zicea să ni-l imaginăm pe Sisif fericit. „America, Venim!” ne cere să ne imaginăm că personajele sale sunt fericite. Îi vedem pe ecran, sunt asimptomatici; deși posedă boala, nu arată niciun simptom. Nu au o problemă fundamentală cu ce li se întâmplă, dar ceva e clar stricat. La fel cum felia de vis din care încearcă ei să muște și din care nu le ajung nici firimituri, e un microb care încearcă să-i pătrundă; așa și visele pe care le antrenăm zi de zi, sunt organisme străine, ținute mai departe doar de anticorpi: scepticism, refuz, obscuritate. 

Despre citatul din „Twin Peaks” de care vorbeam la început găsiți pe net tot felul de teorii. Despre cine ne guvernează visele, ei bine, asta-i și mai complicat. Un Anti-Sisif înseamnă răzvrătire, de care politica locală (și nu numai) e plină în ultimul timp. Problema e că destrămarea visului aduce cu sine instaurarea altuia, care se vinde pe sine drept realitate. O narațiune viciată dărâmă o altă narațiune viciată. Convenție: ca mișcările pieselor într-un joc de șah. Clinchet sec în lemnul tablei.

Semnal Magazin

Ultimele evenimente