Ceaușescul din lift

Când eram mică, în școala primară, trăiam într-o lume fabuloasă, colorată în nuanțe care încă nu s-au inventat, mobilată cu personaje de basm, jucării, plante uriașe care mă apărau de rău, oameni cumsecade care-mi zâmbeau sincer. Toate minunile mele se intersectau adeseori cu tovarășul Nicolae Ceaușescu și cu Patria.

Credeam că personajul din tabloul lui D.C. Rosenthal, (era la școală, pe un perete), doamna aceea minunată cu tricolorul înfășurat pe trup, este România și că aș putea să mă întâlnesc cu ea pe stradă, când mă duc la librăria de pe Bd. Titulescu, să-mi cumpăr niște caiete dictando. Uneori o căutam peste tot și n-o găseam. „Atunci de ce naiba o mai pictează ăștia, dacă ea nu e vie și nu pot vorbi cu ea?!”, mă întrebam eu pe la șapte ani și-un pic.

Ceausescu

Ai mei nu-mi spuneau mai nimic, așa că „traduceam” totul și îmbogățeam orice informație furată de la alții și din revistele cu pionieri. Ieșeau niște combinații de-a dreptul fantastice, care-mi plăceau la nebunie.

În 1980, când m-am mutat în Militari, la bloc, într-o lume mult mai săracă și mai altfel decât cea de până atunci, am realizat că mă cam înșelasem. Basmele luaseră sfârșit. Brutal. Așa cum ai sfâșia o dantelă fină. Acolo aerul mirosea diferit, a unghie arsă și-a sărăcie, iar oamenii afuriseau, râzând. Copiii vorbeau murdar. Acolo am învățat cele mai îngrozitoare înjurături și cuvinte. Dac-ar fi știu ai mei, ar fi avut un șoc. Fetița lor să scoată din gurița ca o căpșună asemenea otrăvuri? Dar ce știau ei cum merg lucrurile în cartier? Ca să te impui, trebuia să te bați. Cu pumnii și picioarele, ca băieții. Să urli. Să drăcui. Să nu te lași. Să fii Alfa.

Erau găști peste tot. Dacă îndrăzneam să trec prin fața altor scări de bloc, mâncam bătaie. Am plâns mult. Apoi m-am apucat, harnică, să trăiesc o altă copilărie: de luptătoare, cu cheia de gât. N-aveam încotro.

Tot atunci am aflat că Ceaușescu era un om rău (toți îl criticau și-l blestemau în diverse feluri: „vedea-l-aș…, făcea-i-aș, mânca-mi-ar”), că în socialism „nu e bine” și că trebuie să vorbim în șoaptă. Vecinii, unii dintre ei, ascultau Europa Liberă la radio, își făcuseră antene speciale, cu fire legate de calorifer, apoi strecurate pe balcoane, ascunse printre mușcate și micșunele. Ieșeau seara pe banca din fața blocului și pălăvrăgeau codificat:

-Ai auzit, bă, nea cutare?

-Ce?

-Aseară! Am ascultat „la băieții”…

– Da. Și io. S-a culcat nevastă-mea și am tras cu urechea toată noaptea. Să-mpute treaba! dracu` ne-a luat.

-Ne ia pielea. Aragazu` abia mai pâlpâie.

-Da` p-asta o știi? Cică locatarii dă la parter nu dășchide geamurili ca să nu răcească trecătorii. Hă! Hă!

Toată România asculta Vocea Americii și Europa Liberă. Tata nu putea fi altfel. Stăteam lângă el, cu urechea lipită de aparat, încercam să pricep ceva cu mintea mea de copil, care nu mai era copil…

-De ce zic ăștia de partidul comunist că nu e bun? De ce zic de Ceaușescu așa? Ce-au cu partidul?, îl întrebam pe tata, care „suda” țigară de la țigară.

-Taci din gură, că n-aud!

Și, printre țiuituri și păcănituri, înțelegeam că realitatea e alta, nu cea de la televizor și din cărțile de istorie. Realitatea era cea din frigiderul nostru care schelălăia de foame, și el ca și noi, realitatea erau țoalele noastre, ponosite și urâte, pâinea, salamul cu soia și zgârciuri imposibile, care ne rămâneau între dinți. Realitatea era minciuna în care ne bălăceam cu toții, „realizărili” care nu prea erau realizări, demolările și o istorie boită, decupată din adevăr, așa cum doreau tovarășii, în favoarea lor.

Pe la 16 ani m-am hotărât să lupt pentru „dreptate și adevăr”, să fac un fel de manifeste, absolut infantile. Nu-mi ajungea că eram cam stelară la cap și mă credeam prințesă Jedi și rockeriță, trebuia să-i bag la pârnaie și pe ai mei părinți, care munceau din zori și până-n noapte, ca să ne crească pe mine și pe frate-miu!

Concret, ce făceam? Decupam titlurile din Scânteia, Magazinul sau din Sportul tatei, și alcătuiam cuvinte. Apoi fraze, care erau ca niște pumni. Le lipeam pe niște hărtii. Sunau imbecil, e drept, dar credem că numai așa voi reuși să-l dau jos pe Ceaușescul. Cu „l” la sfârșit, obligatoriu! Umpleam sute de hârtiuțe, manifeste, cu gândul să le arunc de pe blocuri. (Numai Sergiu Nicolaescu e de vină și Chistruiatul lui!, că la ăla am văzut prostii de genul ăsta!)

Acum, când mă gândesc la ele, mă bufnește râsul. Au trecut mulți ani, dar țin minte ce scriam: „Frați români! A venit timpul ca Ceaușescul să plece din fruntea țării noastre. Ne-am săturat de el și de nevastă-sa. Ne e foame! Vrem lumină, muzică rock și căldură! Jos Ceaușescul, jos Leana! Vrem să fim liberi! Trăiască libertatea!”

Prostiile astea le puneam la cale, nu de una singură, ci în colaborare cu două prietene, la fel de nebune ca și mine, nu le dau numele, că-s femei serioase, cu familii, flori în ghivece și copii.

Pe lângă așa-zisele manifeste, adăugam imagini (aveam eu o obsesie cu portretele) cu mutra tovarășului, pe care o poceam corespunzător desenându-i cu pixul mustață a la Hitler, și-l făceam să se uite cruciș. Arăta ca dracu`, dar pe mine mă distra enorm, era un fel de răzbunare copilărească, inutilă și periculoasă. Îmi amintesc că râdeam până leșinam.

O să mă întrebați unde distribuiam „minunile” astea reacționare. Păi, în primul rând la noi în bloc, că eram și foarte „orientată”, știți? Pe ușa de la intrare și în lift! Apoi, când mergeam la liceu, intram prin mai toate librăriile din centru și le vâram în filele cărților din rafturi. Mișto ideea, nu? Eram așa de mândră de ea!

Dar dacă mă prindea cineva? Ce curs urma să aibă viața mea? Prin ce-aș fi putut trece?

În vara lui 86, în august mai precis, a fost un cutremur, destul de serios. În noaptea aia (îmi aduc aminte și ce citeam atunci, Rebreanu: Jar și Amandoi) m-am speriat așa de tare, ca am ieșit afară din casă, în chiloți și-n tricou. Desculță. Am alergat disperată, până aproape de calea ferată (trece una p-acolo). Când am deschis ușa blocului, grea, din fier, am spart geamul, habar n-am cum. Din fericire, nu m-am tăiat. După o vreme, administrația a pus, în loc de geam, o tablă. Ei, pe tabla aia am lipit chipul celui mai iubit fiu al patriei! Dar nu cu orice, nooo! Cu prenadez (avea tata cu kilele în debara!).

De obicei, acționam noaptea, ca să aibă timp să se usuce. Cu greu putea cineva să mai scoată măgăriile alea de pe uși sau ziduri. Cine intra in blocul nostru, scuipa mai întâi pe ușă. Asta era un fel de „unlike”, ca să fiu în trend cu Facebookul.

Bineînțeles că eu mă distram copios! Și nu m-am lăsat până n-am lipit vreo două și-n lift. Acolo am pus o poză cu marele Ctitor și una cu Savanta. Mari! Cam cât două coli A 4. A curs prenadezul până jos, la podea, că am vrut să fac o treabă pe cinste. Dumnezeule, a fost halucinant! Vuia tot cartierul.

Vestea zburase ca cioara în meleag: „Se pun manifeste și poze trucate într-un bloc din Lujerului. Sunt acțiuni subversive. Vin americanii! Ba nu, e mâna ungurilor! Noo, sunt rușii lui Gorbaciov.”

Se dusese vorba în tot Lujerului că CINEVA lipește hârtiuțe anti-Ceaușescu și-și bate joc de regimul comunist, vorbea lumea pe la cozi, oamenii inventau, din țânțar făceau elefant cu elice și copite de țap, spuneau că era vorba de niște agenți KGB, FBI, CIA, MOSAD …. Aiurea! Filme! Eu eram.

Acasă, mieluță! Îngeraș. Nici gura nu-mi mirosea. Tata vedea că-i tot scade nivelul la Prenadez, m-a întrebat, într-o seară, dacă nu cumvaaaaa…

„Nuuu, cine? Eu? Hai, domne, lasă-mă-n pace!”

În sinea mea, eram de-o veselie dementă, îmi venea să sar în pat, de bucurie.

Pe scara noastră vecinii făceau spume la gură discutând pe tema asta. Nu numai ca te lua duhoarea de cap (a persistat multă vreme!), dar când intrai în lift, amărât, înfrigurat, cu apă-n bașcheți, pietre la rinichi și fără chef de viață și dădeai cu ochii de figurile glorioase ale celor doi tovarăși, te enervai și mai rău. Cine se urca în lift, ptiuuuu!, le trăgea câte-o drăguță de flegmă proletară, înveninată c-o înjurătură de sfinți, grâu, colive, mame, prescuri și tot felul de combinații județene și comunale.

Și pentru că nu ne lăsam cu una cu două, am hotărât să mergem mai departe. În loc de prenadez, pentru că tata îl dusese din casă la serviciu (bănuia el ceva!) foloseam pasta de dinți. Lipeam bilețelele direct pe stâlpii de iluminat public, pe geamurile autoturismelor parcate, pe magazine. Tustrele fetele puțeam a mentă, de parcă eram spițerii. Aveam unghiile mereu albe și pielea arsă. Până și la Lacul Morii am pus poze și manifeste subversive. A doua zi, am trecut cu tramvaiul 41 p-acolo. Zona era încercuită, plină de milițieni cu câini și securiști care cercetau. Mi s-au înmuiat picioarele. Am jurat că mă potolesc!

La bloc, cineva încercase să râcâie mutra celui mai iubit fiu al țării, ăla lipit pe peretele liftului, dar fără șanse de reușită. Prenadezul se întărise grozav, pusesem din toată inima mea, cu generozitate.

Într-o seară, au veni în bloc doi milițieni de la secție. Au întrebat încoace și-ncolo. „Aaaa, asta nu poate fi dăcât nebuna aia a lu` Fodor. Ie capu` răutăților, a aruncat cu borcane pline cu căcat dă pă bloc, m-a înjurat, tovarășu` milițian, stă la etaju` 2, apartamentu` 10. Nu băga deștile la sonerie, că te corentezi, ciocănește tare, că ăștia dă muzica la maxim, n-aude nimica!”, a precizat o babă comunistă, pe care o bănuiau toți că e ciripitoare.

Au bătut și la ușa noastră: bum-bum-bum. „Miliția!”

Fusese zi de salariu, tata era mangă, BMW fără frâne, abia se ținea de pereți. Nu s-au înțeles ăia cu el. Eu eram la mine-n cameră. Încremenită. M-am speriat foarte tare, mi se răciseră palmele. Gata! Mă bagă la pușcărie. În cinci minute am strâns toate literele rămase, foile de ziar, manifestele, tubul aproape gol de pastă de dinți, pensula pe care se uscase prenadezul… Le-am aruncat de la balcon. Deșteaptă femeia, nu?

„Milițiștii” s-au cărat, văzând că nea Fodor nu cooperează. I-au luat doar datele de pe buletin.

Noaptea n-am putut dormi. Mă gândeam că, dacă găsesc ăia pensula, literuțele și toate dovezile, mă înhață. Dacă-mi iau amprentele?

Am coborât: pâș, pâș. Am strâns tot ce s-a putut strânge și, a doua zi, le-am dat foc în chiuvetă. Pensula am azvârlit-o într-o ghenă din Drumul Taberei. Și m-am potolit.

N-am pățit nimic, nici eu și nici prietenele mele. În mod ciudat, nu ne-au chemat la Miliție, să dăm declarații și nici n-au mai venit „organele” pe la noi.

Dar de atunci, de fiecare dată când intru într-un lift, fie că e Schindler, fie că e unul gospodăresc, de bloc, mă încearcă, așa, o stare năzdrăvană, pe care n-o pot explica în vorbe scrise. Și-odată-mi vine apă-n gură…

Dana Mateescu
Dana Mateescuhttps://revistatreispe.wordpress.com
Dana Fodor Mateescu este absolventă a Colegiului de Jurnalism, precum şi a Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din cadrul Universităţii din Bucureşti. A lucrat ca reporter de teren la Radio Uniplus, apoi la Radio 21. A urmat o perioadă bogată de colaborări la cotidienele centrale, ca reporter special – Național, Cronica Română, Adevărul, Dimineața, Gazeta de Sud, Libertatea, 7 Plus, Puterea, dar a scris și pentru revistele Academia Cațavencu, Plai cu Boi, Aspirina săracului, Singurul Atu, Claudia, Povești adevărate, Femeia, Lumea credinței, ș.a.. A debutat cu poezie în anul 2000, în Ziua literară, la cenaclul „Euridice”. A publicat mai multe volume de proză: - „Fetiţele din Cimitirul Roşu” - editura Mateescu; - „Povestiri din Bucureşti” - editura Cartea Românească; - „Tembelă până la moarte” - editura Cartea Românească; - „În pielea goală pe acoperișul fierbinte” - editura ROCART. Volume de poezie: - „Regele cu coroană de hârtie”; - „Poate că melcii au fost odată îngeri”. Cărți pentru copii: - „Inimioară de căţel”- editura Mateescu; - „Aventurile lui Bâz-Bâz cel isteţ” - editura Mateescu.

Citește și:

Teologii și credincioșii erau erau „botezaţi” de comuniști prin afundarea în hârdăul cu fecale

„Torturile erau bine dozate şi încetau în momentul în care deţinutul era pe punctul de a muri. Ele erau variate: bătaie, înfometare, obligaţia de a sta într-o poziţie fixă 17 ore pe zi –...

Decrețelul

„Acu i-a găsit p-ăștia să toarne plozi? Ea e trecută dă patrujcinci dă ani, iar el are ficatu țăndări. Mâine-poimâine îi caută țoale de înmormântare! Hăhă!” „E decrețel, bă. Noroc cu tovarășu Ceaușăscu, și decretu ăla,...

Bătută crunt, pentru că m-am trezit noaptea să beau apă

Bătaia la grădiniță nu a fost inventată acum, în anii ăștia. Cred că aveam cinci ani când s-a întâmplat povestea asta. Era vremea când nu făceam diferența între unele cuvinte asemănătoare și le confundam adesea...

Latest articles

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.
Captcha verification failed!
Scorul utilizatorului captcha a eșuat. va rog sa ne contactati!